Plecare în tempera

Plec. G. nu bănuieşte nimic şi nu o va face niciodată. Îmi vine să îi urlu că aici nu este locul meu şi tot ce crede el că este  lumea este defapt doar un spaţiu ticsit de oameni insipizi şi impersonali,  fascinaţi de sclipirea falsă şi trivială a cărnii, de  însufleţire artificială, şi care caută cu obsesia consumatorilor de droguri cu totul altceva decât suflete, care se lamentează la câteva cuvinte ieftine şi la gesturi care se vor inteligente. 

Soirée Glam | une création wanna-be.eu

Toate eforturile mele de a intra în lumea lui s-au lovit ca valurile de stânci. Se speriau, se loveau, se sfârşeau şi reveneau neputinciose pentru a relua acelaşi curs. Urlă în mine neputinţa valurilor de a învinge stânca! Devin isterică şi îmi vine să îmi sparg viaţa ca pe un pahar gol şi mă uit în ochii lui G. . Nu i-a plăcut niciodată să adune cioburile pentru că a considerat că nimic nu mai poate fi la fel, ce s-a spart , s-a spart.

Dacă aş vorbi cu el despre moarte ar fi ca şi cum i-aş vorbi despre o uşă înţepenită, mă străduiesc din răsputeri să nu plâng. Mă amuză neputinţa oamenilor care îşi vând sufletele pentru lucruri atât de neînsemnate şi sacrificiul lor mi se pare grotesc şi inuman şi identitatea lor toxică îmi face rău. G. se simte admirabil, e mediul lui nu al meu.

Nu îşi va da seama că am plecat. Ar  putea să râdă atunci G., să râdă cu râsul lui sarcastic şi accentuat, să fie ironic dar neputincios în faţa voinţei mele. Să fure din obiceiurile oamenilor şi să încerce să îmi schimbe deciziile, să îmi strângă visurile într-o cămaşă de forţă prea strâmtă, să decurgă după aceea la persuasiune şi să cedeze intempestiv şi violent. L-aş urî până în ziua în care l-aş revedea, l-aş evita şi după aş începe din nou să îl urăsc, ca şi cum aş juca şah cu propriile sentimente şi aş fi prinsă mereu pe picior greşit.

Când voi pleca mă voi salva singură de inavuabilitatea lumii, de răceala lui neintenţionată, de oamenii superficiali şi goi. Aş vrea să îmi dea puterea să plec fără să spun adio, să plec fără a spune altceva să îl las să creadă în balivernele prietenilor şi să las să rupă fâşii din imaginea pe care şi-a creat-o despre mine.
Să le arunce peste cioburi ca să le încălzească placiditatea.

Plecând voi cădea în irosiri fără sfârşit şi lumea în lipsa lu G. mi se va părea metamorfozată şi mă voi cabra sub privirile ei, mă voi camufla şi cu puţin noroc aş putea deveni unul dintre ei, m-aş lăsa visată şi le-aş stârni poftele, m-aş înjosi dar aş fi liberă fără tensiune artificială. Am înţeles că rămânem şi fără lacrimi la un moment dat. Doar nerăbdarea lui îmi va da speranţa că exist şi în ritmul ăsta voi avea curaj să îmi trăiesc şi restul zilelor cu o detaşare suspectă.Îmi e silă de toate cuvintele şi sentimentele astea de neînţeles, mai bine aş pleca lăsând lucrurile nerezolvate. Îmi vine să fug şi ştiu că o pot face, îmi e ruşine că pot şi îmi e ruşine că o voi face.


Când voi pleca voi fi renegată, îmi va fi negat şi locul pe care îl ocup în acest moment şi îmi va fi aruncată la gunoi notorietatea, voi fi ştearsă chiar şi după colţul mototolit şi necitit al unui cotidian obscen. G. va fi năucit şi implacid ca şi cum a fost sedat în fiecare secundă în care i-am zâmbit. Nu va regreta, nu va face paşi, el nu va bănui nimic. Mersul meu primejdios pe sfoară nu este problema lui, nu îl priveşte, el îşi iubeşte lumea şi în existenţa mea vede doar inutilitate şi încălcarea liniei îl lasă rece. I-aş cere lacrimi dar sunt convinsă că nu mi-ar da. 

A trecut mult de când m-am hotărât să plec şi am plecat. Nu am rezistat să îl văd pe G. falsificându-şi sufletul şi facilitând o dezumanizare bine studiată cu stoarcerea libertăţii din sânge. Îmi venea să plâng. Atunci mi-am spart din nou viaţa ca pe un pahar dar aş lipi cioburile şi aş clădi cu ele zidul aşteptării.


P.S. : Azi nu am plâns. Dar mâine?

Untitled

Jurnalul unui om nebun. (partea 2)

te-am vrut de la un capăt la altul al lumii .al lumii mele sau al lumii tale? asta nu îmi pot aminti. era întuneric. şi eforie. toate stările îmi sunt imposibile. tac. doctorii  mă întreabă cât de departe îmi eşti, parcă ar ştii că doar asta mă doare.

e amuzant cum doctorii scot cu forţa infinitul din oameni. prefer să mint. ieri infirmiera m-a legat de pat. mi-a zis că eu nu pot zbura. minciuni! e cam târziu dar eu ştiu că mă voi face bine , voi muri aşa cum se cade: nu lent, euforic.

doar eu ştiu cât eşti de nemuritor. mă ridic pe vârfuri. cămaşa asta de forţă mă incomodează îngrozitor. nu ştiu de ce ne-au minţit că încăpem amândoi în aceeaşi viaţă. îmi las doar umbra să facă ce vrea ea. nu vor putea da vina pe mine.

simt timpul pe piept ca o stânca, ca o mare adâncă. acum îmi amintesc când ei mi-au spus că nu exişti. sora şefă mă consola printre suspine. parea uşurată, chiar fericită. zâmbea când îmi spunea că toate merg înainte. eu nu cred. nimic nu merge. timpul ăsta se împleticeşte şi mi se lipeşte de piept. când le-am spus că îmi amintesc, femeia care tace a tăcut şi mai adânc.

am înghiţit o pastilă albastră. am înghiţit inexistenţa ta de care nu mai ştiu nimic. când m-am trezit opriseră ploaia şi doctorul m-au întrebat cum vreau să înnebunesc. cu sau fără tine?  de parcă aş avea de ales. el a râs. mi-a oferit o umbrelă şi m-a lăsat cu o ploaie numai a mea. eram fericită! simţeam cum creşteai în încheieturile mele şi voiam să bat din palme, dându-ţi viaţă şi le arăt că ei sunt nebunii defapt.

vor să îmi interneze şi gândurile. nu mai creşte nimic nicăieri. sunt goală. azi am fumat. se putea şi altfel.am fi putut să ne publicăm cărţile şi să alergăm şi să dormim. tu să cânţi.  eu să te privesc direct în ochi chiar dacă suntem în public. am fi putut fi incredibil de liberi pe acoperişul invizibil al lumii.

te văd cum te strecori din cameră. ţi-ai pus halatul gri de molton. ţi-ai ascuns pachetul de ţigări în buzunar. cânţi cu ochii închişi. vai şi mă voi certa din nou cu doctorul. voi rupe realitatea asta, o voi sfărâma. când îmi va spune că nu exişti. îi voi spune că sunt o coardă ce se poate rupe oricând şi voi plânge. i se va face milă.

Azi doctorul mă va întreba din nou cine sunt. De data asta îi voi spune că sunt tu!
Când m-ai închis în acest ospiciu ai făcut-o ca să nu înnebunesc cu nebunia de afară. Nimic de speriat. Sunt lucidă! Doctorii nu îşi pot da seama de ce camera mea miroase a fum.



Jurnalul unui om nebun. (partea 1)

degeaba citim toate teoriile despre iubire. aici lucrurile se petrec altfel. e marţi seara. vecinii se uită la un film de dragoste prea siropos şi lăcrimează. de undeva simţ senzaţia aia de acasă. numai că eu nu mai am o casă.

nu mă plâng. spun numai că toate teoriile tale despre iubire ocazională, cad. totuşi eu am avut noroc, sunt în salonul de nebunie temporară şi mi-au lăsat şi un pian în cameră, pian ce îmi aminteşte de iubirile neîmplinete. ironic, nu?

degeaba susţii că iubirea e ca mersul pe bicicletă, nu se uită. degeaba! uneori întârzii prea mult. colegul meu de salon îţi spune că sunt o continuare a cerului şi din gesturile lui vei înţelege că iubirea are foarte multe forme. îţi va spune că la apus zborul meu este firesc. vei râde.

nu spun nimic. e încă prea devreme. doctorii se agită zilnic ca şi fluturii prinşi în borcan. în urma lor lumina se roteşte pe coridoare şi cade şi piere. nici nu mai ştiu pe cine aştept. pe tine? sau lumina ce ar trebui să îmi fie oferită de cerul ăsta lipsă, de iubirea asta lipsă, de speranţa moartă într-un salon cu nebuni. râd. 

habar nu am ce îţi voi spune când vei veni. poate îţi voi spune că e o bătaie de joc toată chestia asta cu naşterea, îţi voi spune că m-am pregătit de la început să îţi fiu geamăn şi am aflat că nu exişti. că de atunci târăsc după mine viaţa ta imaginară şi e grea ca şi iubirea. dacă ai veni ţi-aş spune că al meu coleg de salon nu poate citi poeme de dragoste şi i le citesc eu când doarme. şi el râde în somn .

nu lăsa doctorul ăla sinistru să vină la mine. spune-i că nu sunt pregătită nici să mă nasc, nici să mor. sunt deabia la început, mă dezvăţ de iubire. nu mai am timp de rezervă. mă sperie faptul că orbii nu văd nici măcar negrul. cei care iubesc cu adevărat nu ştiu defapt să iubească ? e ceva straniu în anormalitatea lor.


uit prea uşor că sunt aici.din când în când se terminau toţi oamenii. mi se schimbă colegii de cameră. nu ştiu unde îi duc. nu vor să îmi spună. singurătăţile râd de mine.  mă molipsesc. râd şi eu. râd tare oricum nu mai e nimeni. râd imens. râd cu totul. până-mi recunosc vocea. până mă recunosc.

când nu mai am baloane colorate încep să mă joc cu suflete. nu plâng niciodată. dau cu zarul. iese un număr imposibil. iese o lebădă.e ok. dacă ai fi aici ai zâmbi. e bine. nu mai am baloane colorate.

undeva aerul miroase a tine, iubirea se sinucide tristă, miroase a tine când vii şi nu mai pleci niciodată. când stai pe acoperiş şi mă priveşti cum zbor.

Rid 2

Metronomul acestui cotidian de neînvins ucide lent oraşul
Trăiesc cu teamă momentul în care te povestesc, mă tem să nu dispari
Şi obişnuiesc să scriu şi mă tem să nu te pierd în cuvintele astea fără limită!
Îmi pierd dimineţi căţărată pe metereze clipei şi invit la dans toţi necunoscuţii.

Large

Voiam să te simt cu acei nervi subtili ai oraşului
Să te caut dimineţi la rând, matinal, pe străzie plăcut vernisate
În fiecare dimineaţă. şi ştiam că nu e unul dintre lucrurile 
Pe care le-aş fi putut consuma până la capăt
Ţi-aş da din sângele meu să scrii primul poem, să îi alungi teama ca unei umbre lipite de talpă
Am scrie şi am merge pe jos şi de atâta mers ne-am încleştat gândurile în tăceri
Şi ne-am închis într-un cocon de mătase care va fi închis într-o scoică şi va fi plăcut!

Te simt pe aproape când ies dimineaţa afară, când plec de acasă şi când mă întorc
Te simt într-un mod ciudat în aerul delicat al oraşului 
Şi ştiu că e acelaşi pe care îl respirăm amândoi
Şi mă bucur că împart ceva cu tine
Nopţile ne reciclează ca pe nişte spectatori himerici 
Ce se sinucid în gesturi şi ne împing în angoase
Şi nu vrei să mă ţii de mână pentru că te văd clădirile placide
Şi mergem unul lângă altul, unul lângă altul şi e linişte şi e frig şi taci!
Large
Ai vrut să mă scrii în coconul de mătase şi ai înnebunit de atâta metamorfoză
Fă-mă cântec, te voi face vis şi te voi culege din plicuri anonime, fără adresă
Halucinant vom privi oraşul din cel mai înalt punct şi vom scrie
Clipesc şi râd, ce fals devenise oraşul cu tine în braţele ei
De mi-ai atinge umărul te-aş împinge mecanic şi te-ai transforma în fluture şi ţi-aş scrie pe aripi.


Am scris oraşul ăsta de la A la Z şi tu nu ştii care e umbra mea,
Aş ştii care e umbra ta din milioane de umbre şterse şi neclare şi nedorite şi reci.
Dacă aş fi ştiut că iubirea nostră ar fi fost defapt ca şi oraşul,
Frumoasă şi pe verticală, îmbrăcată cu mătase şi fluturi
Nu aş mai fi plâns ca la îmormântare şi nu ar mai fi venit fata aia frumoasă să te ia de mână
Şi oraşul nu s-ar fi clintit şi am fi început să scriem pe clădiri.


E linişte în oraş, e linişte pe stradă, îmbrăţişez în gând un alt gând ca pe un ultim fir de iarbă deasupra hăului.
Ca pe o consecinţă acustică a roşului aş scrie fără milă pe oraş şi oamenii ar fi nişte păpuşi
Şi ar fi nopţi şi dimineţi în care mi-aş întinde aripile peste ei, aş încerca să zbor şi aş cădea
Ai scris stângaci şi mult şi sclipitor pe ele în memoria unui oraş fals, a unui bărbat fals, a unei femei trădate!
Large
Prin oraşul ăsta melancolic, melancolic am văzut venind o umbră
Scrisă de mine cu ani în urmă, sau poate mi s-a părut
Am scris şi am spus "ştiam că eşti tu!"
Şi apoi am adormit în unul din visele noastre de fluturi fără vise şi fără condiţii
Dimineaţă părăsiseşi oraşul, trecători refuzau să danseze.

M-am împrăştiat în litere pe clădiri, doar pe clădirile cu poveşti în faţă cărora îmi strângeai mâna
Am umplut pereţii cu graffittiul pielii mele şi nu se vedea decât lucirea
Şi strălucirea alburie a prafului de stele în care se scufundă fluturii
Şi respiram adânc, adânc cu bucuria aia conştientă şi unică,
Pe care aş fi împărţit-o cu bărbatul care m-a trădat
M-am întins liniştit pe pereţi, aşa nelalocul meu cum sunt, asemenea unei umbre tatuate şi imposibil de deslipit

Large

Îţi doreai să nu plouă, să mai fiu...
Te-ai temut că nu mă vei putea scrie niciodată la fel.
Metronomul acestui cotidian de neînvins a ucis lent oraşul


Rid 1

Şi da, am obligaţia să respir! 
Când eşti pe moarte sau când eşti îndrăgostit scrii nişte poeme groaznice.
Respir şi mi se pare cea mai cruntă moarte!
Mă opresc în linişte. în alb. în negru.
Tu eşti eu la persoana a doua.

Am obligaţia să respir, să mănânc şi să dorm!
Moartea şi iubirea îmi sunt interzise!
Orbii sunt singurii ce mă văd, îmi simt disperarea,
Mă oglindesc în ochii lor ştinşi şi reci şi plânşi!
Atunci mă apasă pe umeri obligaţia de a respira şi simt că mă sufoc.

Am luat nişte pastile albastre şi verzi. nu îmi amintesc numele lor complicate!
Respir. Am libertatea să alerg, să aleg şi să respir. 
Să mor şi să iubesc nu am voie!
De tine zborul se ţine ca de un zmeu. 
Eşti înalt, încântător şi vertical, de neclintit!
Când mă îndrept spre parapet rămâi doar o moarte pe fundal alb, 
Doar o respiraţie în prima zi de iunie.
Large

Tăceam şi respiram amândoi.
Eu urma să traversez din nou strada cu ochii închişi.
Ai tras aer în piept, mi-ai dat un brânci şi tăcut ai început să plângi!
Am visat că de atâta plâns am orbit şi că nu mai respirăm
Am visat că ne loveam disperaţi de zid, 
Din orbirea noastră se năşteau păsări, noi eram păsări
Ne loveam de zid, zidul se clătina
Am zguduit aerul cu ţipetele noastre isterice şi a devenit de nerespirat.

Actul de a respira a devenit monstruos,
Nu îmi pot da seama dacă e prea devreme, sau prea târziu.
Urăsc să mă prefac că exist şi mă tem că voi începe să cred până la urmă!
Încercarea de a respira, sau poate chiar de a iubi 
E aruncare inutilă în gol.

Large

E linişte. Nu se aude că respir cu plămânul tău de fluture mort.
Taci. Te metamorfozezi într-o vrabie ucisă în somn şi nu respiri.
Eşti mai uşor decât pot duce şi mai greu decât aş putea iubi.
Nu eşti nimic mai mult decât mine şi o respiraţie irosită alandala.


Noi nu avem locurile noastre, ne aşezăm la întâmplare
Aşa fac oamenii, unde rămâne locul gol se îngrămădesc infernal
Nu am un loc al meu! Poţi să mă strângi în braţe până îmi opreşti respiraţia,
Poţi să mă crezi copilul tău!
Poţi să mă crezi orice, orice crezi se îndeplineşte 
Dar mă tem că la tine în braţe sunt şi voi fi eu, cu sau fără respiraţie!

E momentul când îmi amintesc mâinile tale scoţând cu brutalitate iubirea din mine!
"S-a sfârşit. Nu mai respiră!", ai spus. Nu ştiai că simţeam moartea în mâini şi nu ştiam unde să o las.
I-am dat drumul, i-ai dat drumul dragostei şi s-au contopit.
De atunci când mă gândesc la iubire, mă gândesc la moarte 
Şi am dreptate!

Respir încet ca şi cum aş avea încă plămâni şi îmi împart ţigară cu tine!

Large


Capriciu dureros de ud !

eram fluidă, eram  udă , atât de udă , că mi se scurgea apa prin vene .
o rețea infinită de picături mă împiedicau să îți văd ochii.
strecurai lumina primită de la  fulgere și o împărțeai cu nemiluita 
și mă împingeai în băltoace mizere , 
și tu te ascundeai în spatele vitrinelor șiroind de apă, reci , neclare
eram ca un fluture ce se lovea bezmetic de strălucire, de iluzia atingerii tale !
și ploua!


eram apă, vorbeam mult chiar dacă de multe ori nu înțelegeai ce spun
vorbeam mult ca să îmi acoper teama și tuna, tuna ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii
îți încolăceai privirea și o rătăceai umil în verdele ud al ochilor mei,
te înecai cu gustul sărat al pielii mele.
și tuna !
Tumblr_mj3e33pfbo1qaiyl9o1_500_large


eram ceva ce nu voi mai fi niciodată , nici femeie, nici apă 
deși atunci chiar mă  credeam puțin din amândouă 
credeam că sunt o împletitură de perfecțiune apoasă și ștearsă și calmă
și toți oamenii mi se păreau plânși și triști și te priveam amuzată în ochi 
atunci când îi vedeam fugind speriați în biserici
probabil  intrau pentru prima dată 
și se temeau : plângeau, râdeau și implorau iertare
și ploaia cădea asemenea unei păsări de ziuă ce zboară noaptea
și tremura !

eram femeia pe care ți-ai dorit-o din totdeauna dar nu o știai încă 
așa udă , mă confundai cu ploaia și treceai jovial pe lângă mine 
îmi alunecai printre degete , și îmi ridicam mâinile spre cer 
în așteptarea furtunii , vedeam născându-se trepidând picuri de ploaie
și  începeam să îți urlu despre  naufragii și doruri și despre nemurire 
și mi se făcea frig și cădeam și ploaia aluneca pe pielea încă caldă 
și aluneca !

eram un dans straniu pe care nu ți-l vei aminti niciodată
țineam feminitatea în fiole mici și o aruncam cu zgârcenie în ploaie 
amestecam atent  picătură cu picătură , strop cu strop 
ideea de apropiere mă speria și mirosul tău estompa mirosul ierbii ude
și cât îmi plăcea. miros de Calvin Klein amestecat cu miros de prospețime
mă îmbătam încet , încet. natura învia , se îmbăta !
și am fost fericiți până ce ploaia ne amuțea țipătele
și îmbăta !

eram sută la sută apă , fără erori de calcul matematic  , 
luam forma trupului tău fără să clipesc  
mă temeam să nu ți se inunde plămânii dar tu habar n-aveai !
clădisem mii și mii de bariele fluide și mă scufundam în ele
nu reușeam să trec hotarul , o făcusem involuntar 
dar eram prea egoistă și mă temeam să nu mă înec 
stăteam cuminte și așteptam sfârșitul ploii .
și dacă ai fi știut câte frumuseți se ascundeau în spatele ultimelor picături
poate te-aș fi învățat să o iei de la capăt
să botezi îngerii ce își pleacă capetele îngenuchiați de povara de apă
și râd !

63e05c3af82344f98b639ec4a6a497f0_large





îmi amintesc cum stăteai în spatele geamului cu regretul că nu o să mă simți niciodată
așa cum eram atunci : prea slabă, prea udă , poate prea urâtă .
regretai că deși că sunt prea măruntă, prea descoperită, prea rece, 
îți doreai măcar să urlii și să îmi critici inconștiența .
eram prea apă atunci ca să îți aud plânsul 
și ploaia se scurgea și numai lângă tine mă simțeam bine în marea aia de singurătate
și am început să cresc pescăruși și ploaiea cădea 
și plângea !

P.S : Și ți-aș fi cerut o umbrelă dar mă durea să te văd cu o altă femeie după ce îți fusesem totul . Ți-am fost și ploaie îți amintești ?
Îmi plăcea să te privesc totuși prin zâmbetul ud , îmi plăcea că nu știi că defapt plâng și mă înfiora vocea ta când îmi spuneai : "de ce râzi prostește ? nu vezi ? trece lumea pe stradă. nu vrei să li se împiedice privirea de rimelul tău scurs !"


Întunericul din oglindă

la început am râs.
habar nu aveam cu să definesc această nouă plăcere pe care mi-ai oferit-o 
pentru a o oferi la rândul meu ,
pe care mi-ai oferit-o să o duc acasă 
și atunci nu mi-am amintit unde e casa mea și nici unde ar putea fi casa lor
și am păstrat-o toată pentru mine !

la început am greșit.
habar nu aveam că nu era vorbă de plăcere, ci de siguranță
implicit fericire, doar ajutorul pe care ai capacitatea să îl împarți
să ajuți oamenii să dea ura la o parte ca pe o cortină
să ai tu însuți curajul nebunesc de a o face !

oriunde ar fi defapt locul meu pe lumea asta
la început îți va fi dor de sângele meu,
îți va fi dat să tânjești necontenit după copilăroasa mea existență.
așteptarea nu are nicio regulă, 
și atunci când nu mai ai nimic de pierdut 
atunci poți începe în sfârșit să plângi .

la început m-am jucat cu lumina
am stins-o , am aprins-o și am sperat
că poate de data asta va veni cineva să mă salveze
dar nu mai rămăsese nimic de salvat
atât eu cât și întuneric suntem nebuni 
la început mi-a dat ocazia să îmi ascund teama
și am strâns fricile la piept și m-am luptat vitejește cu el
deși m-a făcut de fiecare dată KO
m-a lăsat la început să râd !



la început nu m-am născut în trupul potrivit 
atunci Dumnezeu m-a transformat în om.
era întunericul ăla de început de viață
era ziua când am devenit poetă 
și la început plăcerea de a scrie 
a fost ocazia pe care Dumnezeu mi-a oferit-o :
de a nu muri niciodată
de la întuneric la om nu e decât sclipirea
de la om  la poet e : râsul, greșeala, jocul și teama 

aș fi putut scrie cel mai complicat poem din lume
despre cel mai simplu lucru din lume : despre cum
la început am iubit !



P.S: Și când te gândești că am început să iubesc din neștiință !

Blugi. Moarte.

Mă simt vinovată pentru zâmbetul meu în acest secol bolnav de cancer, 
În fața unei lumi nebune și răvășite , mă simt vinovată că te iubesc !
Poate sunt prea tânără să mă gândesc la moarte , dar o fac !
Lucrează mut în mine și îmi lasă dimineața bilețele în buzunarul de la blugi !


Azi am așteptat fericirea într-o gară , eram machiată strident și aveam o pereche nouă de blugi
Trenurile au întârziat cumplit și au anulat încercările noastre de a ne regăsi.
Am așteptat și am îmbătrânit cumplit .
M-a durut să știu că fericirea are acum rostul ei,are  mersul ei prin gări paralele,are timpul ei și tinerețea mea!



Am căutat iubirea prin blugii vechi și am găsit doar praf și fericire , o infinitate de fericire și de gol.
Mi-ai spus că lumea o să comenteze și îmi este imposibil să înțeleg de ce . Cât de greu e să privești o poetă și pur și simplu să taci ?
Atunci când am înțeles că fericirea nu e pentru pământeni m-ai luat de mână și ochii tăi erau atât de negrii, doliu pentru întreaga omenire , ce opulență ! 
Cu siguranță te asiguraseși înainte că nu ne vede nimeni!




Și până la urmă nici nu mă va interesa că vor râde oamenii că poeta își iubește doar unica pereche de blugi!

Și cancerul și-a deschis aripile ca un fluture , azi a murit un poet și noi ne-am iubit și pentru el !
Mă tem că și păsările mor făra să ne arate dragostea vreodată !

Mi-am acoperit teama cu materialul ăsta uzat de blugi , am privit cerul și am aprins o lumânare.

Azi m-am convins - în Rai se poartă blugi . 


P.S : E interzis să trageți de bretele, e posibil să cauzați daune aripilor !

Cafea arsă .

mă gândesc că ți se va face dor de mine ! uneori mă gândesc la mâinile tale .
inima ma e ca o sacoșă imensă și goală . deși în ea ar putea încăpea întregul oraș, în interior nu se află nimic.
să nu îți fie dor !
Large
îmi beau cafeaua. rece. amară. mă gândesc că e miercuri și probabil îți e dor de mine .
vreau ca azi să îmi oferi acea clipă a absenței tale, acea farsă iluzorie a gândului , acea păcălire lamentabilă a simțurilor , să simt secunda în care tu pur și simplu nu exiști !

aud zgomotul asurzitor făcut de o ambulanță. sper să ajungă la timp.
 e miercuri, sper să nu moară nimeni azi!
tu m-ai visat aseară și probabil îți miroseam a frig și a cireșe și a vară !
am primit trandafiri astăzi . roșii. nu fii gelos! nu m-au impresionat prea tare . mie îmi plac crinii !
Large

cineva cântă la pian. pe stradă se aude un plânset.
căldura asta parcă ar știi că e miercuri, se lasă în mine cu totul !
pianul ăsta absurd îmi amintește de singurătate și de tine!
e aproape vară și e cald și cineva plânge.

nu am pierdut nimic, tu te-ai transformat demult într-o tăcere oarecare.
e o rutină îngrijorătoare. oamenii se ascund după degete. se tem.
e miercuri și e cald.

uneori mă gândesc la mâinile tale !
îmi e bine ! mă simt probabil cum te simți și tu acum , când nu mai ai nimic de pierdut !
luni probabil va fi prea târziu , dar azi îți dau voie să îți fie dor !

Large

P.S : Vreau ciocolată cu rom și încă o cafea amară !

Avem fericire de vânzare!


M-am rătăcit prin magazinele alea mari din centru şi am fost fascinată de fericirea prefăcută a manechinelor. Îmi persistă în minte rochiile lungi , frumoase şi scumpe ce îmbracă plasticul ăla scheletic care ar vrea să arate doar supleţe şi fragilitate dar într-un final e doar un plastic.
Nici măcar nu i-am zâmbit vânzătoarei , pentru a economisi fericirea...
Dar ce îşi mai poate cumpăra cu fericirea un om bolnav?

               Cât lux, câtă irosire neîncetată de viață, câtă bătaie inutilă  din aripi ! Clipesc cu putere și îi dau vieții un brânci. Farmaciile mă așteaptă... Să lipesc strâns de mine fericirea să nu îi dau drumul niciodată, să facă parte din pielea mea, din sângele meu, din globulele mele roșii să însuflețească și să dividă cromozomi! Nu cred că nu mi-ar ajunge toate pastilele din lume și cred că farmacistele mă vor invidia pentru înverșunarea cu care le voi colecționa pe toate , pentru toți banii pe care îi voi pierde atât de aiurea pentru medicamente inutile dar nu  le va părea rău pentru că vor ști că voi face datorii pe viață!

Eu și viața suntem o dihotomie complexă și muribundă! Voiam să mă lepăd de farmec , să mă dezbrac de culoare și privirile tuturor bărbaților mi se păreau dușmănoase! Am râs mult și isteric de egoismul lor prea puțin mascat , peste care alunecau propriile nevroze. Îi priveam în ochi și râdeam, câtă fericire! Nici toate drogurile din lume nu mi-ar fi putut oferi asta.

Câtă libertate! Și ce înfiorător să te lovești zilnic de atât de multe măști atât de bine pictate, atât de inocent și de ipocrit întipărite de fețele purtătorilor. 


M-a întrebat o bătrânică, ce îmi părea tânără și frumoasă dar în a cărei vorbe recunoșteam începutul lumii, m-a întrebat ce am de gând.
I-am răspuns atât de răutăcios încât cred că Sifis ar fi fost mai supărat decât a fost după condamnarea lui Zeus, defapt i-am răspuns atât de nepăsător asta probabil a zguduit toți zeii:
"Mamaie, veziți de treabă, am și eu o vârstă!" am accentuat parcă cu răutate, am întors capul și când m-am uitat la poalele rochiei am văzut fluturi morți și bătrâna niciunde!
Am căutat-o toată ziua prin magazine de parcă acolo ar fi locul ei. Cine știe ce morminte păzește , cine știe ce dureri ale omenirii plânge, cine știe ce deznădejde are în fața lumii năucitoare și neîndurătoare în care a fost obligat prinsă! Am vrut să o salvez, chiar am vrut, am căutat în stânga și-n dreapta , am intrat  în magazine peste magazine și nici urmă de ea. Nu am găsit-o nici în magazinul cu icoane și de acolo Iisus mă privea cu imputare cu miile Lui de ochi , nu cu asprime, nu cu răutate, cu o infinită blândețe. Poate a salvat el bătrâna, poate a luat-o înainte de a-mi auzi răspunsul!

Ca într-un film vechi, alb - negru am privit oamenii în ochi, am încercat să văd dincolo de măști. Trecătorii sunt niște parodii ieftine și proaste ale divinității. Predominare nezâmbetului mi-a complicat boala, Bacovia ar muri din nou de bucurie dacă le-ar vedea fețele îndurerate și reci și gândurile sinistre, macabre plutind prin aer. 

Dacă închid ochii orașul meu e cel mai frumos, mai fericit ! E împânzit de magazine și de oameni împliniți și zilnic te poți lua de mână cu o bătrânică  înțeleaptă. Orașul nostru e Raiul, intrarea e atât de păzită pentru că aparențele predomină locul, și mă întreb unde este speranța?

M-am rătăcit prin magazinele alea mari din centru şi am fost fascinată de fericirea prefăcută a manechinelor. Și în ele am recunoscut toată nefericirea oamenirii. poate până la urmă plasticul e de vină. Dar mă tem că oamenii sunt rezistenți la călduri infinite, rezistă dureri înfiorătoare, nu se lasă modelați, nu opresc timpul pentru a lăsa convoiul stărilor să treacă.

M-am rătăcit prin magazinele alea mari din centru și toți bătrânii au murit!

Picăturile pătrunzând în sânge ,rând pe rând...

Până şi măduva-mi plânge , gând cu gând...
Şi ploaia asta asurzitoare îmi aminteşte că încă mă mai doare 
Şi ploaia asta îngrozitoare îmi aminteşte cine ,cum şi care... 

Nu e frig, e chiar bine
Ploaia asta îmi aminteşte de iubire
Nu ştiu dacă  ţie îţi stă în fire
Mie personal îmi e chiar bine.

Ţi-aş da o ploaie de amor ca să te scalzi
Să îţi lucească ochii umezi, calzi...
Ţi-aş da picături îmbătătoare
Şi te-aş lăsa să vezi materia cum moare!

Aş arunca aceste false omagii
Să las iubirea să se spargă în cartilagii..

Te las să pleci fără să fi venit
Te las să mă iubeşti chiar dacă până acum n-ai îndrăznit.
Te las să te lepezi de statuie
Şi niciodată  nu te las să mă arunci în cuie!

Ochii-mi lucesc apatic şi ploios 
Materia asta s-a întors pe dos
Nici nu mai ştii ce e frumos
Până şi Universul e jegos!

Şi simt cum mă nasc a mia oară
În paradisul ăsta ploios de ţară
Toamna asta e de neclintit
O să fiu Ana ce se-ndreaptă către schit!

Se sparg bulgări de lumină în catredrale
Te văd cum te clatini când mă vezi în zare
Sunt îmbrăcată în ploaia asta ameţitoare
Dar poţi să vezi pe chipul meu doar soare.

Vreau să las ploaia asta să ucidă 
Să fiu rece , rea , placidă
Să mă arunce la pământ o picătură
Şi după mult timp să uit şi eu de ură.

Fulgerele se lovesc amorfe de pereţi
Mă uit la voi ca la nişte bieţi poeţi
Ce se clatină de frică
Când plouă în lumea asta strâmtă , mică...

Mă simt de-odată mai fluidă
Mă scurg în viaţa asta translucidă...

Şi cade ploaie în n versuri
Din iubirea noastră au rămas doar resturi.

Mă ascund în zid de ploaie,hop cu hop
Mă strecor în această mare, strop cu strop.

Aberant.


Vânzătoarea de inimi

Stângaci ne îngenuchiază inimile pe pietre,
Îţi zic: "Toţi vom ucide cândva un om!"
Şi nu mă crezi...
Când îl vom iubi cu adevărat ne vom tatua numele pe ventricolul lui stâng şi îi vom poseda minţile.
Îi vom locui inima definitiv, ucigându-i lent autenticitatea.

Cuvântul dematerializează.
În fiecare dimineaţă ţi se opreşte inima când mă săruţi.
Fericirea operează pe cord deschis fără şanse de reuşită.

Îmi privesc inima scanată şi amputată, muribundă...
Nu îmi vine să cred că a rezistat atâtor costrângeri şi atâtor doruri ...
Pare netulburată de neiubiri învelită bine în cele trei foi..

Şi ce actriţe bune sunt aceste inimi !
Aţi păcălit-o chiar şi pe vânzătoarea de inimi că sunteţi perfect compatibile cu toţi
Dacă ar ştii această aşa-zisă vânzătoare ce mofturoasă e inima mea!

Acum vreo două zile m-am izolat complet de tine pentru a-mi controla bătăile inimii
Nu voiam să îmi iasă analizele denaturat.
Doctoriţa mi-a zâmbit cu invidie apoi mi-a împodobit inima cu procente şi numere kilometrice, complexe, imaginare...
Disperată mi-a trântit câteva cuvinte seci
"Domnişoară nu vă înţeleg. Aveţi o inimă enervant de normală! Este o pierdere de timp."
Inima a reuşit să o păcălească şi pe ea.
Mi-am împăturit-o fără să clipesc în grafice alandala, am ascuns-o printre coordonate indescifrabile şi am plecat.
O bag în buzunar şi plec zâmbind bolnăvicios.
Halal ştiinţă ! Nici toată cunoaşterea din lume nu ajută la disecţiile pe inimă, e imposibil să aflii cu precizie de ce îi este atât de dor.

Uneori mi-aş dori să putem trage o linie de demarcaţie pe inimă,
Poate chiar mai multe, să nu se mai înţeleagă unde e inima mea şi unde e inima ta!

După ce am ucis inimi şi mi-a fost inima rănită mortal
M-am hotărât să mă debarasez de ea
Deşi nu e cerere de piaţă...

Biata omenire ar fi dispusă să ucidă pentru o inimă aparent nouă care e defapt cusută şi răscusută.
 De ce? Pentru că rar avem încredere în propria noastră inimă şi preferăm să ne împingem în piept false şi ieftine uzurpatoare.

A sosit momentul să îmi dau inima, pentru a reuşi  să nu te mai iubesc.
Sufletul îmi e răstâgnit estetic în trupul neînsufleţit.

Dimineaţă pe inimă goală lasă-mă să-ţi fiu nicotină şi drog şi neiubire!
Râd amar a nebunie şi îţi administrez o supradoză!

Îmi iau cea mai frumoasă cămaşă pe care o am ...
Nu vreau să se observe dispariţia inimii.
Din instinct pieptul mi se mai zbate ritmic, activat de un suflu sclav al vieţii,
Se zbate surd, încet ca un radiou stricat pe care nu ai fost în stare să îl repari
Şi din vina perseverenţei pe care ai urmat-o în iubire,
Ai dezmembrat toate părţile componente şi ai pierdut instrucţiunile.
Deabia aştept să văd cum vei pune capilarele, venele, aortele la locul lor dar mai ales cum vei îmbrăca totul în sentiment!

 Am scris un cuvânt strâmb pe inimă înainte să mi-o smulg din piept şi mă tem că îi va fi mai greu să zboare,
Mă tem că va muri prima din vina lipsei de experienţă.

Acum îi las să îmi taie inima în două
Şi sper că înainte de a muri voi reuşi să împart fiecărui om din lume o fărâmă din ea!

P.S: Nu te teme, tu eşti primul primitor. Inima mea este compatibil şi cu spaţiile umplute de fum!


Te trăiesc!

Am ajuns să ne trăim unul pe altul...
Să devenim punţi şi grădini suspendate,
Să începem să tăiem zilele din calendar Începând mereu cu ultima...
Să nu ne pese ce nume poartă scopul, viaţa, anul , anotimpul ,luna...

Zbaterile mele au devenit doar ţipete surde de treceri prin zid,
Doar ritmuri ambigui de zboruri prin vid.
Nu mai recunosc copilul bătrân ce am devenit şi Universul se transformă în criptă!

Şi ştii ce se  întâmplă când ajungem să ne trăim unul pe altul?
 Devenim neînchipuit de visători, inimaginabil de reali,
Fără trecut şi fără viitor!

Am început să mor în mine
Fără să mai clintesc apele adânci ale irisului.
Am devenit bună la sportul ăsta în care singurul lucru pe care trebuie să îl fac este să te trăiesc!

Purtăm în noi o colecţie impresionantă de constrângeri şi frustrări strâns legate de epidermă
Suntem împinşi absurd la inactivitate, la netrăire!
Ne trebuie curaj pentru a ne revolta dar şi mai mult curaj
Să lăsăm nemoartea şi neviaţa să ne folosească minţile pentru a-şi transpune ideile!

Trebuie să avem curajul să trăim!
 Constrângerile ne dau libertatea de a sta de veghe...
Nu putem fi rupţi, nu putem îndura veşnic absurdul.
Nu mai trăim nimic...
Ne trăim doar unul pe altul.
Îţi spun discret: "Ai mare grijă cu inima mea. ", atât!

Trec de la singurătate la iubire şi invers
Printr-o mişcare perfectă dusă cu compasul
Azi facem autopsie pe trăire deschisă şi din câte ştiu nu îmi amintesc să fi făcut invitaţii.
E prima zi din calendar...

Îi las să îmi injecteze sub unghii toată distanţa care ne desparte
În speranţa că vor amorţi trăirea
Şi o vor salva până la următoarea întâlnire încărcată de frustrări!
Atunci te voi trăi cu toată fiinţa mea!

Nu îi voi lăsa să ne fure trăirea
Trebuie să mă crezi pe cuvânt când îţi spun: "Trăirea nu e un drog, e o joacă!"
Şi dacă ne-am întreba mamele ce înţeleg prin trăire ne-ar spune că li s-a întâmplat o singură dată în ziua în care ne-au văzut primul zâmbet!

Am ajuns să ne trăim unul pe altul
cum o faceau Adam şi Eva la începutul Universului!
Şi dacă ai ştii că atunci când mă trăieşti Universul se face mai mare, ce ai face?

P.S:Numai tu cu toate lucrurile tale unse cu netrăire reuşeşti să mă faci să te trăiesc de fiecare dată altfel!

Timpul nu prea mi-a mai permis dar am revenit cu două poezii scrise recent! Sper să vă placă!


Arta de a cădea, sublimul gest!

Şi  au murit atâţia oameni şi doar eu le-am simţit trecerea...Au trecut prin mine şi mi-au ciopârţit trăirile le-au luat iremediabil cu ei. Mă întreb cu ce voi rămâne în final.

Ei cad...cad cu toţi în jurul meu, se prăbuşesc în jocul ăsta murdar al lumii. Li se pierd sufletele în căderea asta elaborată, se rostogolesc şi se întind la picioarele celor Trei Graţii.. Ei cad mai departe şi îşi leagă de mine privirile, gesturile îşi lipesc frustrările de genele mele ! Am ajuns să văd numai dezastre şi durere în viaţa asta falsă. Mi-au sângerat ochii până ţi-am văzut sclipirea din ochi şi zâmbetul de pe buze...atunci am orbit!

Clădirile se prăbuşesc în jurul nostru şi lumea se clatină. De câteva nopţi visez canari morţi căzând peste tine. Simt că sunt copilul care nu plânge doar pentru că nu este nimeni aproape să îl vadă....m-am săturat de suferinţa asta ce mi s-a împregnat în vene, ce mi se zbate în aorte....vreau să o împart cu toată lumea, m-am săturat să mă lupt inutil şi fără rezultat cu ea, m-am săturat să pierd câte puţin din mine de fiecare dată când cad..

Eu cad mai altfel decât toţi ceilalţi, îmi place să simt plutirea să experimentez zborul chiar dacă aterizarea doare mai tare! Cad doar atunci când nu se uită nimeni, mă arunc în lipsurile astea apatice ale lumii te las să îmi întinzi mâna şi te ignor placid, mai bine ţi-ai termina ţigara şi m-ai lăsa să mor, moartea mea nu m-ar distruge decât pe mine!

Ne facem ghem în faţa fricilor noastre, ne ascundem după scuze inexistente, ne minţim şi ne înşelăm ca cei mai mari amatori şi cu toate astea cădem în plasă. Îmi strâng dorurile în palmă şi le las să se zdrobească de pământ, să se strecoare în epiderma fragilă a vieţii. Morţii îi va lipsi viaţa!

Toţi se zbat şi se aruncă în faţa vieţii, care ca un martor tăcut le zâmbeşte ironic îi priveşte în ochi ca pe cele mai neînsemnate particole ale Universului şi râde de decăderea lor.

Mă las pe braţele întunecate ale pierderii totale şi mă ascund după umbre şi gânduri mărunţite, nu trebuie să mă vadă nimeni! Ţin de mână copilul din mine şi îi ofer siguranţă, încredere nu îi voi dărui niciodată, nimeni nu mi-a oferit nici mie această deplină plăcere.

Eu cad armonios şi las copilul să uite morţile şi să îmi continuie existenţa inutilă. Trec din nou prin senzaţia că dacă aş putea avea din nou efemeritatea lui,  tot ce face el îmi doresc să fi făcut cu zece ani în urmă. E în stare să spună cuvântul pentru care m-aş întoarce în timp pentru a-l putea pronunţa, pentru a-l arunca în faţă iubirii. Trăiesc cu sentimentul că dacă aş avea ocazia să o fac aş avea puterea să zâmbesc iar. M-aş întoarce şi o mie de ani în urmă dacă aş avea ocazia să mă trezesc apoi aceeaşi persoană, acelaşi om nesemnificativ, dar fericit, deplin, împlinit. 

Secretul sunt căderile în epilepsie , calitatea de a reuşi să întorci timpul măcar atunci când visezi. Dacă ai ştii ce cuvinte arunc spre tine în vise, dacă ai ştii ce dureri îţi cad pe simţuri, ce frici îţi acaparează tresările.

Nu voi spune nimănui de cât de mult e nevoie să cazi  şi cât de tare trebuie să te cobori şi până unde trebuie să ajungi pentru a fi fericit, pentru a accepta existenţa duală a morţii şi pentru a avea capacitate de a zâmbi fie doar şi viselor!

Odată cu înţelegerea morţii vine desăvârşirea , vine primul sentiment de claritate, vine prima desăvârşire în autocunoaştere şi mai ales prima cădere.Eu am puterea să mă îmbătrânesc dar îmi e greu să mă ridic! Dezbrac căderile până la obsesii le înjunghii avânturile, le stopez scelerat şi aştept să mă omori!

Mintea mea e căzută total şi scânceşte surd, e ruptă , sfărâmiţată şi îndurerată ca un plâns..

Te dezbrac de simţuri până la obsesie şi las mintea să danseze sardonic cu tine măcar atât să fac după ce te-am lăsat de atâtea ori să cazi! Ţine cont, nu te ridic, nu o voi face niciodată!

Voi fi profetul pentru ultima dată, voi fi sufletul Satanei îţi vestesc coborârea, coborârea amândurora pentru că m-am hotărât să vin cu tine, să te urmez până şi în tenebre să te urăsc în paşi de dans până la final.

Durerea asta e sufletul petrecerii, iubirea asta insipdă mă doboară. Lipsa asta îmi conturează sufletul. Îngerii mă distrug şi râd în pumni, pulsul demonilor îmi zdrobeşte pulsul. Dincolo de coborâre, dincolo de noi, dincolo de Univers se frâng căderi libere, planeză dubios fluturi..

Căderea e dincolo de dezamăgire face pacturi inimaginabile şi surde cu echilibrul... relaţia lor îmi aminteşte de noi doi. Viaţa mea e neclintită şi face obsesii pentru moarte, doar buzele mele mai şoptesc ceva de neînţeles, neclar, îi şoptesc bestiei mele interioare, încearcă să mă facă să aleg căderea.

Nu încerc să îl simplific pe Dumnezeu , dar el nu a căzut după cruce,El şi-a legat disperat ultimele momente de lemn şi-a lipit trupul de înălţime dar noi cădem în fiecare zi de fiecare dată altfel în moduri diverse şi umilitoare...

Căderea mea se repetă la nesfârşit, nu voi afla niciodată de  încercarea ta eşuată de a mă prinde. Noi ne-am perfecţionat căderea am ajuns să o facem din ce în ce mai degradant, mai atâţător poate, poate viaţa ne va dori mai mult şi nu ne mai vai da drumul niciodată, dar sunt convinsă o face în nenumărate rânduri şi mă întreb când vom păşi în gol pentru ultima dată!

P.S: Tu m-ai ucis apoi ai şters mişeleşte cuţitul şi m-ai ucis din nou.Tu mi-ai privit căderea, m-ai prins şi apoi mi-ai dat drumul împingându-mă şi mai puternic!

Îmi spuneai să omor aşteptarea,am făcut-o!

Eu nu am iubit niciodată.

În zâmbetul tău de bărbat frumos se prăbuşesc cai negri şi parcă le pot depista ochii în flăcări. În inima mea de femeie tânără se ucid cerbii între ei şi coarnele lor îmi străpung retina şi mi-o inundă de lacrimi.
Toţi îmi spun că nu vei veni niciodată.

Am pictat un tablou alb, alb şi mi-a luat aproape o veşnicie.Nici nu ştii cât de greu este să amesteci albul cu albul şi să nu se creeze echilibrul perfect cromatic. L-am pictat pentru ziua în care vei recunoaşte că m-ai iubit. Mă tem că lupta dintre noi nu se va sfârşi nici atunci... Mă tem că mă vei minţi şi în Cosmos se vor auzi împuşcături! Atunci îmi va fi frică să mai privesc tabloul, ar fi împânzit de păsări moarte şi ne-ar lipsi delirantul alb.

După mult timp ţi-am scris numele fără să clipesc fără să plâng. Şi cred că dragostea e doar pierdere de sine, poate că a venit timpul să lupt pentru mine! Aprinzi la marginea inimii mele o lampă, vrei să îmi incendiezi simţurile deja sfârşite, dar mă tem că le vei încălzi şi le vei da speranţă. În ochii mei mor albatroşii , în gândurile tale se îmbată fluturi. Niciodată nu aş fi într-un război cu tine, ar fi ca şi cum m-aş lupta cu mine.

De mi-ai oferi un Taj Mahal aş avea convingerea că mă vrei moartă! Tu îmi oferi doar maci otrăviţi, inofensivi dealtfel. Seara înainte să adorm îţi urlu:"Respiră!Respiră!" şi o fac doar pentru că am impresia că eşti prea tânăr ca să mori şi atunci realizez că nu sunt vie , că doar visez , că mă scufund în coşmaruri palpitante şi îţi alung o şuviţă rebelă din ochi. Atunci văd cum corpurile noastre se privesc în oglindă  şi plâng sau sângerează sau mor. Apoi realizez că eu sunt tu sau tu eşti eu. Acest ying şi yang armonizat perfect mă sperie. Nu mă mai recunosc, parcă şi gesturile îmi sunt ale tale, şi suferinţele şi glasul şi atunci îmi vine ideea nebunească să mă sinucid.

Mi-am tatuat la încheietură un ceas, defapt m-am înconjurat de ceasuri şi inima îmi este un ceas enorm cu cuc. Vreau să nu ratez secunda în care vei veni. Aş vrea să ştiu dacă tu purtai în spate minutele atunci când m-am născut, dacă tu m-ai împovărat cu atâţia ani doar cu o clipire din gene. Când am căzut în genunchi în faţa Eternităţii mi-am dat seama că nu există răni ,doar corpurile noastre însetate de durere.

La celălat capăt al Universului Eva nu a muşcat din măr, la celălat capăt  al lumii Manole a fost zidit de Ana, la celălat capăt al vieţii eu m-am născut prima şi ţi-am ascultat gânguritul. Lacrima mea ,o ploaie în cer, respiraţia ta, un fulger în partea estică a Galaxiei, râsetele noastre, flăcări în Iad.

Eşti singura mea cicatrice, te port de când m-am născut .Mi-am vândut visele unui bătrân ce ,ă judeca pentru că sunt femeie ,de parcă ar fi fost alegerea mea. Mi-a dat în schimb trei fluturi negri şi unul alb.Pe cel alb ţi l-am cusut de cămaşă la piept în speranţa că vei fi fericit. Nu aveam de unde să ştiu că îl vei strivi când vei îmbrăţişa trupuri de femei mai frumoase , mai slabe şi mai tinere ca mine.

Prima dată când mi-ai spus că mă iubeşti am adunat lebede moarte din îmbrăţişarea ta şi le-am dat foc a doua zi când nu te uitai. Ţipetele lor au îngrozit planeta, tu nu le-ai auzit.
Şi dacă ar fi să iubesc o femeie aş iubi una care seamănă cu tine.

Eu una nu am iubit niciodată.

P.S: Cum ai picta o femeie tânără care încă te aşteaptă?
P.S1:Demult mi-ai spus:"Când îţi voi învăţa sufletul pe dinafară îţi voi picta ochii!", îţi mai aminteşti?
Aimee


P.S2:Dacă veţi da like paginii : http://www.facebook.com/pages/Aimee-umbreblogspotro/383914128340827?ref=hl veţi primi o notificare de fiecare dată când postez ceva nou.

Dacă vrei să fii fericit fă-o cât mai ai timp!

Când eram tineri obişnuiam să ne distrăm. Tu dansai pe umerii munţilor iar eu băteam ritmul cu vârful degetelor pe umerii tăi, în spatele nostru dansa regatul nostru fără hotare, prin simpla tresărire a naturii. Atunci eram bogaţi, aveam atâta fericire de am fi împărţit-o cu toată lumea, de am fi dat-o cu dărnicie în stânga şi în dreaptă trăind veşnic cu iluzia că nu se va termina niciodată, că ne va alimenta veşnic.

Mai ţii minte ce mult ne iubea pasărea spin? Ne cânta până la epuizare, iar noi îi dădeam un spin pentru fiecare tril, îi ofeream scăparea , părea fericită, iar în extazul morţii , în timpul celei mai năucitoare agonii ne mai lua câte o inimă. Atunci nu ne păsa, aveam atât de multe!Eram atât de tineri şi învăţam că împlinirea se câştigă în urma celui mai mare sacrificiu. Defapt eram atât de tineri şi nu învăţam nimic...

Mai ţii minte ce uşor era şi cât de puţin ne temeam atunci, era suficent să mă strângi cu putere de mână. Nu mă mai înspăimânta nici urcuşul, nici înălţimea, nici întunericul ,nici delirul. Eram atât de puternici, atât de înalţi de întreceam cu două corpuri transluide munţii. Eram într-o transă constantă , ca şi cum ne-ar fi căzut în continuu pietre în moalele capului, dar eram fericiţi!

Tu ai visat mereu : vise-nevise, te-ai metamorfozat ,materializat şi într-un final visele te-au schimbat. Tu ai visat mări şi oceane deşi nu ai văzut apă decât în pahare, ai visat ,ai visat imensităţi de zăpadă deşi singurii fulgi ce ţi-au acoperit pământul au fost frunzele uscate, ai visat de la începutul la sfârşitul timpului şi înapoi, ai visat fantezist, ai fost un vizionar. Cât timp vei continua să visezi, voi rămâne tânără!

Îmi amintesc cum am scris la fiecare sfârşit de an, la fiecare sfârşit de etapă a vieţilor mele, la fiecare bătaie finală de inimă. Am scris mereu puţin melodramatic, dar realist, dar anii s-au repetat mereu şi deja-vu-ul a început să mă îmbătrânească,dacă aş fi fost Otilia i-aş fi pus capăt demult. Poemele alea disperate pe care le-am scris erau eu însămi întinsă pe pământul rece, scăldată în cerneală. Cuvintele erau vesta mea antiglonţ!

Îmi amintesc cum a venit atunci în lumea noastră femeia aia frumoasă, mult mai rubicondă şi surâzătoare decât mine, mult mai tandră şi în acelaşi timp mai pasională, îţi sclipeau ochii când o vedeai fluturându-şi degetele în aer, oftai de câte ori îşi aprindea o ţigară. Atunci mă ascundeam de privirile voastre neatente, îndrăgostite şi dezinteresate şi scriam pe genunchi poeme despre păsări-spin şi despre oameni.

Mai ţii minte jocul ăla de-a viaţa şi de-a moartea , când îmi striveai corpul de al tău, când mă strângeai atât de tare în braţe de îmi pierea respiraţia, o făceai ca să mă aduci cu picioarele pe pământ, înălţându-mă inconştient.Mă întrebai urlând ,doar ca să mă întrebi apoi îmi dădeai drumul. Şi nu a fost niciodată vorba de voluptate, eram prea tineri iar ea era prea frumoasă..


Dacă nu te-aş fi cunoscut pe tine nu aş fi aflat că bărbaţii au şi ei nevoie , ca şi lupii ,de un loc în care să se închidă şi să plângă, surd şi mut, liniştit, dar cutremurător. Când te-am văzut prima dată plângând corpul îmi era străbătut de fiori şi pentru prima dată am înţeles poezia, chiar şi propriile poeme scrise alandala.

Dacă nu m-ai fi cunoscut nu ai fi avut de unde să ştii că frumuseţea nu are legătură cu fericire, şi deşi păreai că întinereşti când se plimbau pe la noi prin viaţă femeile alea suple, cu zâmbet năucitor, cu buze perfecte, cu ochii mari şi profunzi, eu ştiu că m-ai iubit. Am realizat atunci când nu ai recunoscut strada pe care te-ai născut, prea ocupat să te cerţi cu mine.

Mai ţii minte că atunci nu trişam , nu ne furam sănătatea şi tinereţea unul altuia. Tu îmi luai visele dar mi le dădeai înapoi mai vibrante , mai altfel, mă învăţai să trăiesc clipa măcar în vis.Atunci încercam să îmi pictez chipul în aşa fel încât să pară frumos dar nu ştiam cum să imortalizez iubirea şi nu ştiam ce culoare să folosesc pentru ţipăt, preferam să te pictez pe tine cu ochii imenşi şi uimiţi privind în gol la o femeie frumoasă.


Când eram tineri eram conectaţi la cabluri invizibile, doldora de viaţa şi fericire şi nu ne cerea nimeni nimic în schimb.Când eram tineri ţineam mâna cu care mâncai, loveai ,iubeai , o ţineam strâns ca să nu temi.Tu aveai dreptul la lumea ta imaginară, nemărginită, plină de femei superbe,eu aveam voie să mă ascund după umbra lor , să scriu şi să zâmbec.Când eram tânără îmi doream să mor mai târziu, să fiu aruncată în cele patru colţuri ale lumii, dar inima să mi-o arunce în mare.Acum îmi doresc să mor în imaginaţia ta şi să îţi infectez creierul , să sustrag femeile frumoase din el şi să le înlocuiesc cu copile.



P.S. Nu mă tem de atingeri luciferice, de căutări frigide. Astăzi pasărea spin nu s-a sinucis dar s-a consumat cântând pentru ultima oară.
P.S.1: Femeia frumoasă şi-a închis sandalele şi dusă a fost, eu sunt încă aici.Deşi suntem bătrâni te întreb:"Cine am fost noi?"





Aştept numărătoarea inversă, aştept ceva ce nu va veni niciodată!

Am ajuns la marginea confuziei, a pierderii, oasele mi se sfărâmă, le simt cum trosnesc vag dar hotărât,  îmi sângerează încheieturile şi venele mă frig deşi sunt îngheţată. Nimic nu îmi poate îmblânzi tremurul, nimic! Îmi văd sfârşitul cu o claritate hipnotizantă, simplu, sinucigaş. Îmi luceşte cianura prin piele, îmi împânzeşte vederea, lacrimile se aruncă nebunesc spre iris , asemenea văduvelor negre. Mi se scurg pe braţele scheletice, devin o chestie stranie . Paralizată ,tremur!




Zâmbesc convenţional ca şi cum nu aş şti ce mă aşteaptă, trag cortina! A venit timpul să îmbătrânesc! Îmi sună vocile în timpan ca gongul condamnării finale, toate sunt la fel, atât de reci că îmi îngheaţă auzul. Nu pot articula, ochii îmi sunt pironiţi în vid, timpul se scurge în clepsidre,curge de la stânga la dreapta sau poate invers, nu pot să îmi amintesc.


Mă sperie simetrie în care mă aflu.Eu,spital şi cimitir.Ca un triunghi al bermudelor...Mi se zbat genele macabru şi simt dureri fulgerându-mi pupilele,fiecare nerv e ros de vietăţi necunoscute. În mine sălăşluieşte boala, o simt întrupată în mii de gargui. Aş avea nevoie de o perfuzie umplută ochi cu morfină, să mi se înlocuiască sângele cu acest drog , poate într-un final îmi va amortiza şi sentimentele.



Poate a venit vremea să îmi retrăiesc viaţa, să o retrăiesc cu mintea de acum şi cu pasiunea de atunci. Să mă reîncarnez într-un trup de femeie frumoasă, sofisticată şi tânără.Oricât am trişat şi oricât m-am scufundat în dureri , oricât am încercat să îmi confecţionez o nouă inimă, trecutul a rămas acelaşi.O aviditate catrastofală după viaţa pe care nu o voi avea niciodată.Călătoria asta s-ar putea prelungi din explozie în explozie, din boală în boală şi ar putea să nu ducă nicăieri.


Sunt plină de indispoziţii sentimentale, sunt plină de toată otrava lumii, sunt bolnavă de toate bolile care au existat vreodată.Pietrele de morâmânt şi crucile sunt murdar de albe ,lemnele cele mai scorojite dau cea mai mare senzaţie de viaţă , de trecere a timpului.Sunt toate îmbrăcate de sărbătoare ca şi cum marea trecere ar fi petrecerea anului, al fiecărui an...Mă sperie stabilitatea lor, fidelitatea înfiorătoare, felul în care stau neclintite ca o logodnă dintre viaţă şi moarte.

Palpită în mine ideea şocantă şi traumatizantă că nu o să te mai văd înainte să mor, nu o să te mai văd aşa cum o făceam înainte. În caz contrar o să mă prefac că sunt oarbă şi o să vin să îţi ating pentru ultima dată chipul , după care te voi trata ca pe un străin.

Am muşcat din toate merele pe care le-am avut la dispoziţie, nu am murit niciodată, am muşcat şi Pământul m-a ţinut în braţe şi mai strâns, nu m-a izgonit, ba chiar m-a privit în ochi şi mi-a spus că sunt cea mai mare păcătoasă.Cercurile lui Dante mă aşteaptă!

Durera asta infernală de oase nu îmi dă pace,cucerirea asta a nimicului mă îmbărbătează...Din suflet mi se aruncă aceleaşi rugi de fiecare dată urlate altfel..Cred că Dumnezeu mi-a răsturnat frica în paharele tuturor îngerilor şi tot i-a mai rămas , şi-a propus să îi îmbete cu eşecurile mele lamentabile, să îi manipuleze mai uşor.


Viul total l-am atins în ziua în care m-am născut, mă întreb când voi atinge voalul morţii.O simt în mine, simt această apropiere dintre noi şi parcă oaselor le e mai bine.Sunt faţă în faţă cu toate frustrările mele şi simt nevoia să le ucid cu sânge rece, să fie ăsta ultimul război, în numele celui mai absurd triumf. Să clipesc şi să cad, disproporţionată de durere, desfigurată de dor, distrusă de amprentele întipărite pe pielea mea rece.

Am fost încruntată chiar şi după ce am deschis cutia Pandorei, şi toate armele s-au lovit de inimă,scut inutil împotriva urii tare.Moartea e doar un pretext, cu atâtea vieţi nimeni nu o mai bagă în seamă, deja suntem prea mulţi şi cei de sus se tem că se va dezechilibra planeta.Mi-aş fi dorit să mai dăruiesc o viaţă dar se pare că cel mai uşor lucru de făcut e să o pierd.

Copilul din mine îmi primeşte istoria fără să clipească şi o învaţă pe dinafară ca şi cum va fi scos la lecţie, copilul din tine te învaţă să mă urăşti.Deşi muribundă, batjocorită până la final. O avalanşă de umbre coborâtă prea târziu îmi dăruieşte rădăcini otrăvite şi îmbibate în acid sulfuric, crezând că mă vor elibera de tine.Prea târziu...

De când nu mă mai mişc, apa nu mai poate potoli setea, focul nu mai poate arde, iar eu nu te mai pot iubi pe tine.

Înafară de durerile obişnuite, simt o înţepătură pregnantă , usturătoare între omoplaţi.Apoi mă dor aripile la care am renunţat,cum obişnuiesc să îi doară pe ciungi membrele pe care nu le mai au.

M-am calmat, mi-am amintit de noaptea în care mi-ai promis că nu îmi vei trăi moartea.


P.S: Omoară-mă,iartă-mă mi-e tot una!Azi am învăţat să supravieţuiesc!
P.S1:Azi am înşelat moartea şi Infernul mă întreb dacă în timp voi învăţa să te înşel pe tine?


Aimee