Postări

Plecare în tempera

Imagine
Plec. G. nu bănuieşte nimic şi nu o va face niciodată. Îmi vine să îi urlu că aici nu este locul meu şi tot ce crede el că este  lumea este defapt doar un spaţiu ticsit de oameni insipizi şi impersonali,  fascinaţi de sclipirea falsă şi trivială a cărnii, de  însufleţire artificială, şi care caută cu obsesia consumatorilor de droguri cu totul altceva decât suflete, care se lamentează la câteva cuvinte ieftine şi la gesturi care se vor inteligente. 


Toate eforturile mele de a intra în lumea lui s-au lovit ca valurile de stânci. Se speriau, se loveau, se sfârşeau şi reveneau neputinciose pentru a relua acelaşi curs. Urlă în mine neputinţa valurilor de a învinge stânca! Devin isterică şi îmi vine să îmi sparg viaţa ca pe un pahar gol şi mă uit în ochii lui G. . Nu i-a plăcut niciodată să adune cioburile pentru că a considerat că nimic nu mai poate fi la fel, ce s-a spart , s-a spart.

Dacă aş vorbi cu el despre moarte ar fi ca şi cum i-aş vorbi despre o uşă înţepenită, mă străduiesc din răs…

Jurnalul unui om nebun. (partea 2)

te-am vrut de la un capăt la altul al lumii .al lumii mele sau al lumii tale? asta nu îmi pot aminti. era întuneric. şi eforie. toate stările îmi sunt imposibile. tac. doctorii  mă întreabă cât de departe îmi eşti, parcă ar ştii că doar asta mă doare.

e amuzant cum doctorii scot cu forţa infinitul din oameni. prefer să mint. ieri infirmiera m-a legat de pat. mi-a zis că eu nu pot zbura. minciuni! e cam târziu dar eu ştiu că mă voi face bine , voi muri aşa cum se cade: nu lent, euforic.

doar eu ştiu cât eşti de nemuritor. mă ridic pe vârfuri. cămaşa asta de forţă mă incomodează îngrozitor. nu ştiu de ce ne-au minţit că încăpem amândoi în aceeaşi viaţă. îmi las doar umbra să facă ce vrea ea. nu vor putea da vina pe mine.

simt timpul pe piept ca o stânca, ca o mare adâncă. acum îmi amintesc când ei mi-au spus că nu exişti. sora şefă mă consola printre suspine. parea uşurată, chiar fericită. zâmbea când îmi spunea că toate merg înainte. eu nu cred. nimic nu merge. timpul ăsta se împletice…

Jurnalul unui om nebun. (partea 1)

Imagine
degeaba citim toate teoriile despre iubire. aici lucrurile se petrec altfel. e marţi seara. vecinii se uită la un film de dragoste prea siropos şi lăcrimează. de undeva simţ senzaţia aia de acasă. numai că eu nu mai am o casă.

nu mă plâng. spun numai că toate teoriile tale despre iubire ocazională, cad. totuşi eu am avut noroc, sunt în salonul de nebunie temporară şi mi-au lăsat şi un pian în cameră, pian ce îmi aminteşte de iubirile neîmplinete. ironic, nu?

degeaba susţii că iubirea e ca mersul pe bicicletă, nu se uită. degeaba! uneori întârzii prea mult. colegul meu de salon îţi spune că sunt o continuare a cerului şi din gesturile lui vei înţelege că iubirea are foarte multe forme. îţi va spune că la apus zborul meu este firesc. vei râde.

nu spun nimic. e încă prea devreme. doctorii se agită zilnic ca şi fluturii prinşi în borcan. în urma lor lumina se roteşte pe coridoare şi cade şi piere. nici nu mai ştiu pe cine aştept. pe tine? sau lumina ce ar trebui să îmi fie oferită de cerul ă…

Rid 2

Imagine
Metronomul acestui cotidian de neînvins ucide lent oraşul
Trăiesc cu teamă momentul în care te povestesc, mă tem să nu dispari
Şi obişnuiesc să scriu şi mă tem să nu te pierd în cuvintele astea fără limită!
Îmi pierd dimineţi căţărată pe metereze clipei şi invit la dans toţi necunoscuţii.



Voiam să te simt cu acei nervi subtili ai oraşului
Să te caut dimineţi la rând, matinal, pe străzie plăcut vernisate
În fiecare dimineaţă. şi ştiam că nu e unul dintre lucrurile 
Pe care le-aş fi putut consuma până la capăt
Ţi-aş da din sângele meu să scrii primul poem, să îi alungi teama ca unei umbre lipite de talpă
Am scrie şi am merge pe jos şi de atâta mers ne-am încleştat gândurile în tăceri
Şi ne-am închis într-un cocon de mătase care va fi închis într-o scoică şi va fi plăcut!

Te simt pe aproape când ies dimineaţa afară, când plec de acasă şi când mă întorc
Te simt într-un mod ciudat în aerul delicat al oraşului 
Şi ştiu că e acelaşi pe care îl respirăm amândoi
Şi mă bucur că împart ceva cu tine
Nopţile ne …

Rid 1

Imagine
Şi da, am obligaţia să respir! 
Când eşti pe moarte sau când eşti îndrăgostit scrii nişte poeme groaznice.
Respir şi mi se pare cea mai cruntă moarte!
Mă opresc în linişte. în alb. în negru.
Tu eşti eu la persoana a doua.

Am obligaţia să respir, să mănânc şi să dorm!
Moartea şi iubirea îmi sunt interzise!
Orbii sunt singurii ce mă văd, îmi simt disperarea,
Mă oglindesc în ochii lor ştinşi şi reci şi plânşi!
Atunci mă apasă pe umeri obligaţia de a respira şi simt că mă sufoc.

Am luat nişte pastile albastre şi verzi. nu îmi amintesc numele lor complicate!
Respir. Am libertatea să alerg, să aleg şi să respir. 
Să mor şi să iubesc nu am voie!
De tine zborul se ţine ca de un zmeu. 
Eşti înalt, încântător şi vertical, de neclintit!
Când mă îndrept spre parapet rămâi doar o moarte pe fundal alb, 
Doar o respiraţie în prima zi de iunie.


Tăceam şi respiram amândoi.
Eu urma să traversez din nou strada cu ochii închişi.
Ai tras aer în piept, mi-ai dat un brânci şi tăcut ai început să plângi!
Am visat că de atâta pl…

Capriciu dureros de ud !

Imagine
eram fluidă, eram  udă , atât de udă , că mi se scurgea apa prin vene .
o rețea infinită de picături mă împiedicau să îți văd ochii.
strecurai lumina primită de la  fulgere și o împărțeai cu nemiluita 
și mă împingeai în băltoace mizere , 
și tu te ascundeai în spatele vitrinelor șiroind de apă, reci , neclare
eram ca un fluture ce se lovea bezmetic de strălucire, de iluzia atingerii tale !
și ploua!


eram apă, vorbeam mult chiar dacă de multe ori nu înțelegeai ce spun
vorbeam mult ca să îmi acoper teama și tuna, tuna ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii
îți încolăceai privirea și o rătăceai umil în verdele ud al ochilor mei,
te înecai cu gustul sărat al pielii mele.
și tuna !


eram ceva ce nu voi mai fi niciodată , nici femeie, nici apă 
deși atunci chiar mă  credeam puțin din amândouă 
credeam că sunt o împletitură de perfecțiune apoasă și ștearsă și calmă
și toți oamenii mi se păreau plânși și triști și te priveam amuzată în ochi 
atunci când îi vedeam fugind speriați în biserici
probabil  intrau pen…

Întunericul din oglindă

la început am râs.
habar nu aveam cu să definesc această nouă plăcere pe care mi-ai oferit-o 
pentru a o oferi la rândul meu ,
pe care mi-ai oferit-o să o duc acasă 
și atunci nu mi-am amintit unde e casa mea și nici unde ar putea fi casa lor
și am păstrat-o toată pentru mine !

la început am greșit.
habar nu aveam că nu era vorbă de plăcere, ci de siguranță
implicit fericire, doar ajutorul pe care ai capacitatea să îl împarți
să ajuți oamenii să dea ura la o parte ca pe o cortină
să ai tu însuți curajul nebunesc de a o face !

oriunde ar fi defapt locul meu pe lumea asta
la început îți va fi dor de sângele meu,
îți va fi dat să tânjești necontenit după copilăroasa mea existență.
așteptarea nu are nicio regulă, 
și atunci când nu mai ai nimic de pierdut 
atunci poți începe în sfârșit să plângi .

la început m-am jucat cu lumina
am stins-o , am aprins-o și am sperat
că poate de data asta va veni cineva să mă salveze
dar nu mai rămăsese nimic de salvat
atât eu cât și întuneric suntem nebuni 
la început mi-a dat…