Jurnalul unui om nebun. (partea 1)

degeaba citim toate teoriile despre iubire. aici lucrurile se petrec altfel. e marţi seara. vecinii se uită la un film de dragoste prea siropos şi lăcrimează. de undeva simţ senzaţia aia de acasă. numai că eu nu mai am o casă.

nu mă plâng. spun numai că toate teoriile tale despre iubire ocazională, cad. totuşi eu am avut noroc, sunt în salonul de nebunie temporară şi mi-au lăsat şi un pian în cameră, pian ce îmi aminteşte de iubirile neîmplinete. ironic, nu?

degeaba susţii că iubirea e ca mersul pe bicicletă, nu se uită. degeaba! uneori întârzii prea mult. colegul meu de salon îţi spune că sunt o continuare a cerului şi din gesturile lui vei înţelege că iubirea are foarte multe forme. îţi va spune că la apus zborul meu este firesc. vei râde.

nu spun nimic. e încă prea devreme. doctorii se agită zilnic ca şi fluturii prinşi în borcan. în urma lor lumina se roteşte pe coridoare şi cade şi piere. nici nu mai ştiu pe cine aştept. pe tine? sau lumina ce ar trebui să îmi fie oferită de cerul ăsta lipsă, de iubirea asta lipsă, de speranţa moartă într-un salon cu nebuni. râd. 

habar nu am ce îţi voi spune când vei veni. poate îţi voi spune că e o bătaie de joc toată chestia asta cu naşterea, îţi voi spune că m-am pregătit de la început să îţi fiu geamăn şi am aflat că nu exişti. că de atunci târăsc după mine viaţa ta imaginară şi e grea ca şi iubirea. dacă ai veni ţi-aş spune că al meu coleg de salon nu poate citi poeme de dragoste şi i le citesc eu când doarme. şi el râde în somn .

nu lăsa doctorul ăla sinistru să vină la mine. spune-i că nu sunt pregătită nici să mă nasc, nici să mor. sunt deabia la început, mă dezvăţ de iubire. nu mai am timp de rezervă. mă sperie faptul că orbii nu văd nici măcar negrul. cei care iubesc cu adevărat nu ştiu defapt să iubească ? e ceva straniu în anormalitatea lor.


uit prea uşor că sunt aici.din când în când se terminau toţi oamenii. mi se schimbă colegii de cameră. nu ştiu unde îi duc. nu vor să îmi spună. singurătăţile râd de mine.  mă molipsesc. râd şi eu. râd tare oricum nu mai e nimeni. râd imens. râd cu totul. până-mi recunosc vocea. până mă recunosc.

când nu mai am baloane colorate încep să mă joc cu suflete. nu plâng niciodată. dau cu zarul. iese un număr imposibil. iese o lebădă.e ok. dacă ai fi aici ai zâmbi. e bine. nu mai am baloane colorate.

undeva aerul miroase a tine, iubirea se sinucide tristă, miroase a tine când vii şi nu mai pleci niciodată. când stai pe acoperiş şi mă priveşti cum zbor.

3 comentarii:

Bianca Badea spunea...

http://nymphtamine.blogspot.ro/2012/09/mers-pe-bicicleta.html

si eu am comparat iubirea cu mersul pe bicicleta...de fapt eu am mers la o scara mai larga, si am pus intreg sufletul in locul iubirii.

rusoaica spunea...

Superb scris, m-ai rascolit cu totul! Poate pentru ca ma identific in aceasta perioada cu multe din cele scrise aici. Sau poate pentru ca nu mai pot vedea nici negrul...

Andrei spunea...

incredibil cum reusesti sa cuprinzi in putine cuvinte experientele milioanelor de femei. ai o muza care te inspira?