Jurnalul unui om nebun. (partea 2)

te-am vrut de la un capăt la altul al lumii .al lumii mele sau al lumii tale? asta nu îmi pot aminti. era întuneric. şi eforie. toate stările îmi sunt imposibile. tac. doctorii  mă întreabă cât de departe îmi eşti, parcă ar ştii că doar asta mă doare.

e amuzant cum doctorii scot cu forţa infinitul din oameni. prefer să mint. ieri infirmiera m-a legat de pat. mi-a zis că eu nu pot zbura. minciuni! e cam târziu dar eu ştiu că mă voi face bine , voi muri aşa cum se cade: nu lent, euforic.

doar eu ştiu cât eşti de nemuritor. mă ridic pe vârfuri. cămaşa asta de forţă mă incomodează îngrozitor. nu ştiu de ce ne-au minţit că încăpem amândoi în aceeaşi viaţă. îmi las doar umbra să facă ce vrea ea. nu vor putea da vina pe mine.

simt timpul pe piept ca o stânca, ca o mare adâncă. acum îmi amintesc când ei mi-au spus că nu exişti. sora şefă mă consola printre suspine. parea uşurată, chiar fericită. zâmbea când îmi spunea că toate merg înainte. eu nu cred. nimic nu merge. timpul ăsta se împleticeşte şi mi se lipeşte de piept. când le-am spus că îmi amintesc, femeia care tace a tăcut şi mai adânc.

am înghiţit o pastilă albastră. am înghiţit inexistenţa ta de care nu mai ştiu nimic. când m-am trezit opriseră ploaia şi doctorul m-au întrebat cum vreau să înnebunesc. cu sau fără tine?  de parcă aş avea de ales. el a râs. mi-a oferit o umbrelă şi m-a lăsat cu o ploaie numai a mea. eram fericită! simţeam cum creşteai în încheieturile mele şi voiam să bat din palme, dându-ţi viaţă şi le arăt că ei sunt nebunii defapt.

vor să îmi interneze şi gândurile. nu mai creşte nimic nicăieri. sunt goală. azi am fumat. se putea şi altfel.am fi putut să ne publicăm cărţile şi să alergăm şi să dormim. tu să cânţi.  eu să te privesc direct în ochi chiar dacă suntem în public. am fi putut fi incredibil de liberi pe acoperişul invizibil al lumii.

te văd cum te strecori din cameră. ţi-ai pus halatul gri de molton. ţi-ai ascuns pachetul de ţigări în buzunar. cânţi cu ochii închişi. vai şi mă voi certa din nou cu doctorul. voi rupe realitatea asta, o voi sfărâma. când îmi va spune că nu exişti. îi voi spune că sunt o coardă ce se poate rupe oricând şi voi plânge. i se va face milă.

Azi doctorul mă va întreba din nou cine sunt. De data asta îi voi spune că sunt tu!
Când m-ai închis în acest ospiciu ai făcut-o ca să nu înnebunesc cu nebunia de afară. Nimic de speriat. Sunt lucidă! Doctorii nu îşi pot da seama de ce camera mea miroase a fum.



5 comentarii:

Lxi spunea...

Pana si nebunia are farmecul ei,cel putin asa cum ai descris-o tu...

Marionetă în stele spunea...

Cred ca multe sunt doar incercari ale medicilor pentru a ne indeparta de infinit.Infinitul e in fiecare dintre noi si e minunat!

Amaunet te spunea...

Așa nebun să tot fii!

Georgiana. spunea...

Foarte frumos ! Mulţumim de postare .

Andrei spunea...

bestial, multumesc