Rid 2

Metronomul acestui cotidian de neînvins ucide lent oraşul
Trăiesc cu teamă momentul în care te povestesc, mă tem să nu dispari
Şi obişnuiesc să scriu şi mă tem să nu te pierd în cuvintele astea fără limită!
Îmi pierd dimineţi căţărată pe metereze clipei şi invit la dans toţi necunoscuţii.

Large

Voiam să te simt cu acei nervi subtili ai oraşului
Să te caut dimineţi la rând, matinal, pe străzie plăcut vernisate
În fiecare dimineaţă. şi ştiam că nu e unul dintre lucrurile 
Pe care le-aş fi putut consuma până la capăt
Ţi-aş da din sângele meu să scrii primul poem, să îi alungi teama ca unei umbre lipite de talpă
Am scrie şi am merge pe jos şi de atâta mers ne-am încleştat gândurile în tăceri
Şi ne-am închis într-un cocon de mătase care va fi închis într-o scoică şi va fi plăcut!

Te simt pe aproape când ies dimineaţa afară, când plec de acasă şi când mă întorc
Te simt într-un mod ciudat în aerul delicat al oraşului 
Şi ştiu că e acelaşi pe care îl respirăm amândoi
Şi mă bucur că împart ceva cu tine
Nopţile ne reciclează ca pe nişte spectatori himerici 
Ce se sinucid în gesturi şi ne împing în angoase
Şi nu vrei să mă ţii de mână pentru că te văd clădirile placide
Şi mergem unul lângă altul, unul lângă altul şi e linişte şi e frig şi taci!
Large
Ai vrut să mă scrii în coconul de mătase şi ai înnebunit de atâta metamorfoză
Fă-mă cântec, te voi face vis şi te voi culege din plicuri anonime, fără adresă
Halucinant vom privi oraşul din cel mai înalt punct şi vom scrie
Clipesc şi râd, ce fals devenise oraşul cu tine în braţele ei
De mi-ai atinge umărul te-aş împinge mecanic şi te-ai transforma în fluture şi ţi-aş scrie pe aripi.


Am scris oraşul ăsta de la A la Z şi tu nu ştii care e umbra mea,
Aş ştii care e umbra ta din milioane de umbre şterse şi neclare şi nedorite şi reci.
Dacă aş fi ştiut că iubirea nostră ar fi fost defapt ca şi oraşul,
Frumoasă şi pe verticală, îmbrăcată cu mătase şi fluturi
Nu aş mai fi plâns ca la îmormântare şi nu ar mai fi venit fata aia frumoasă să te ia de mână
Şi oraşul nu s-ar fi clintit şi am fi început să scriem pe clădiri.


E linişte în oraş, e linişte pe stradă, îmbrăţişez în gând un alt gând ca pe un ultim fir de iarbă deasupra hăului.
Ca pe o consecinţă acustică a roşului aş scrie fără milă pe oraş şi oamenii ar fi nişte păpuşi
Şi ar fi nopţi şi dimineţi în care mi-aş întinde aripile peste ei, aş încerca să zbor şi aş cădea
Ai scris stângaci şi mult şi sclipitor pe ele în memoria unui oraş fals, a unui bărbat fals, a unei femei trădate!
Large
Prin oraşul ăsta melancolic, melancolic am văzut venind o umbră
Scrisă de mine cu ani în urmă, sau poate mi s-a părut
Am scris şi am spus "ştiam că eşti tu!"
Şi apoi am adormit în unul din visele noastre de fluturi fără vise şi fără condiţii
Dimineaţă părăsiseşi oraşul, trecători refuzau să danseze.

M-am împrăştiat în litere pe clădiri, doar pe clădirile cu poveşti în faţă cărora îmi strângeai mâna
Am umplut pereţii cu graffittiul pielii mele şi nu se vedea decât lucirea
Şi strălucirea alburie a prafului de stele în care se scufundă fluturii
Şi respiram adânc, adânc cu bucuria aia conştientă şi unică,
Pe care aş fi împărţit-o cu bărbatul care m-a trădat
M-am întins liniştit pe pereţi, aşa nelalocul meu cum sunt, asemenea unei umbre tatuate şi imposibil de deslipit

Large

Îţi doreai să nu plouă, să mai fiu...
Te-ai temut că nu mă vei putea scrie niciodată la fel.
Metronomul acestui cotidian de neînvins a ucis lent oraşul


Un comentariu:

Marionetă în stele spunea...

Pare iamginea unui oraş ce încă păstrează o amintire minunată în miezul său de lume! :)