Întunericul din oglindă

la început am râs.
habar nu aveam cu să definesc această nouă plăcere pe care mi-ai oferit-o 
pentru a o oferi la rândul meu ,
pe care mi-ai oferit-o să o duc acasă 
și atunci nu mi-am amintit unde e casa mea și nici unde ar putea fi casa lor
și am păstrat-o toată pentru mine !

la început am greșit.
habar nu aveam că nu era vorbă de plăcere, ci de siguranță
implicit fericire, doar ajutorul pe care ai capacitatea să îl împarți
să ajuți oamenii să dea ura la o parte ca pe o cortină
să ai tu însuți curajul nebunesc de a o face !

oriunde ar fi defapt locul meu pe lumea asta
la început îți va fi dor de sângele meu,
îți va fi dat să tânjești necontenit după copilăroasa mea existență.
așteptarea nu are nicio regulă, 
și atunci când nu mai ai nimic de pierdut 
atunci poți începe în sfârșit să plângi .

la început m-am jucat cu lumina
am stins-o , am aprins-o și am sperat
că poate de data asta va veni cineva să mă salveze
dar nu mai rămăsese nimic de salvat
atât eu cât și întuneric suntem nebuni 
la început mi-a dat ocazia să îmi ascund teama
și am strâns fricile la piept și m-am luptat vitejește cu el
deși m-a făcut de fiecare dată KO
m-a lăsat la început să râd !



la început nu m-am născut în trupul potrivit 
atunci Dumnezeu m-a transformat în om.
era întunericul ăla de început de viață
era ziua când am devenit poetă 
și la început plăcerea de a scrie 
a fost ocazia pe care Dumnezeu mi-a oferit-o :
de a nu muri niciodată
de la întuneric la om nu e decât sclipirea
de la om  la poet e : râsul, greșeala, jocul și teama 

aș fi putut scrie cel mai complicat poem din lume
despre cel mai simplu lucru din lume : despre cum
la început am iubit !



P.S: Și când te gândești că am început să iubesc din neștiință !

Niciun comentariu: