Dacă vrei să fii fericit fă-o cât mai ai timp!

Când eram tineri obişnuiam să ne distrăm. Tu dansai pe umerii munţilor iar eu băteam ritmul cu vârful degetelor pe umerii tăi, în spatele nostru dansa regatul nostru fără hotare, prin simpla tresărire a naturii. Atunci eram bogaţi, aveam atâta fericire de am fi împărţit-o cu toată lumea, de am fi dat-o cu dărnicie în stânga şi în dreaptă trăind veşnic cu iluzia că nu se va termina niciodată, că ne va alimenta veşnic.

Mai ţii minte ce mult ne iubea pasărea spin? Ne cânta până la epuizare, iar noi îi dădeam un spin pentru fiecare tril, îi ofeream scăparea , părea fericită, iar în extazul morţii , în timpul celei mai năucitoare agonii ne mai lua câte o inimă. Atunci nu ne păsa, aveam atât de multe!Eram atât de tineri şi învăţam că împlinirea se câştigă în urma celui mai mare sacrificiu. Defapt eram atât de tineri şi nu învăţam nimic...

Mai ţii minte ce uşor era şi cât de puţin ne temeam atunci, era suficent să mă strângi cu putere de mână. Nu mă mai înspăimânta nici urcuşul, nici înălţimea, nici întunericul ,nici delirul. Eram atât de puternici, atât de înalţi de întreceam cu două corpuri transluide munţii. Eram într-o transă constantă , ca şi cum ne-ar fi căzut în continuu pietre în moalele capului, dar eram fericiţi!

Tu ai visat mereu : vise-nevise, te-ai metamorfozat ,materializat şi într-un final visele te-au schimbat. Tu ai visat mări şi oceane deşi nu ai văzut apă decât în pahare, ai visat ,ai visat imensităţi de zăpadă deşi singurii fulgi ce ţi-au acoperit pământul au fost frunzele uscate, ai visat de la începutul la sfârşitul timpului şi înapoi, ai visat fantezist, ai fost un vizionar. Cât timp vei continua să visezi, voi rămâne tânără!

Îmi amintesc cum am scris la fiecare sfârşit de an, la fiecare sfârşit de etapă a vieţilor mele, la fiecare bătaie finală de inimă. Am scris mereu puţin melodramatic, dar realist, dar anii s-au repetat mereu şi deja-vu-ul a început să mă îmbătrânească,dacă aş fi fost Otilia i-aş fi pus capăt demult. Poemele alea disperate pe care le-am scris erau eu însămi întinsă pe pământul rece, scăldată în cerneală. Cuvintele erau vesta mea antiglonţ!

Îmi amintesc cum a venit atunci în lumea noastră femeia aia frumoasă, mult mai rubicondă şi surâzătoare decât mine, mult mai tandră şi în acelaşi timp mai pasională, îţi sclipeau ochii când o vedeai fluturându-şi degetele în aer, oftai de câte ori îşi aprindea o ţigară. Atunci mă ascundeam de privirile voastre neatente, îndrăgostite şi dezinteresate şi scriam pe genunchi poeme despre păsări-spin şi despre oameni.

Mai ţii minte jocul ăla de-a viaţa şi de-a moartea , când îmi striveai corpul de al tău, când mă strângeai atât de tare în braţe de îmi pierea respiraţia, o făceai ca să mă aduci cu picioarele pe pământ, înălţându-mă inconştient.Mă întrebai urlând ,doar ca să mă întrebi apoi îmi dădeai drumul. Şi nu a fost niciodată vorba de voluptate, eram prea tineri iar ea era prea frumoasă..

Dacă nu te-aş fi cunoscut pe tine nu aş fi aflat că bărbaţii au şi ei nevoie , ca şi lupii ,de un loc în care să se închidă şi să plângă, surd şi mut, liniştit, dar cutremurător. Când te-am văzut prima dată plângând corpul îmi era străbătut de fiori şi pentru prima dată am înţeles poezia, chiar şi propriile poeme scrise alandala.

Dacă nu m-ai fi cunoscut nu ai fi avut de unde să ştii că frumuseţea nu are legătură cu fericire, şi deşi păreai că întinereşti când se plimbau pe la noi prin viaţă femeile alea suple, cu zâmbet năucitor, cu buze perfecte, cu ochii mari şi profunzi, eu ştiu că m-ai iubit. Am realizat atunci când nu ai recunoscut strada pe care te-ai născut, prea ocupat să te cerţi cu mine.

Mai ţii minte că atunci nu trişam , nu ne furam sănătatea şi tinereţea unul altuia. Tu îmi luai visele dar mi le dădeai înapoi mai vibrante , mai altfel, mă învăţai să trăiesc clipa măcar în vis.Atunci încercam să îmi pictez chipul în aşa fel încât să pară frumos dar nu ştiam cum să imortalizez iubirea şi nu ştiam ce culoare să folosesc pentru ţipăt, preferam să te pictez pe tine cu ochii imenşi şi uimiţi privind în gol la o femeie frumoasă.


Când eram tineri eram conectaţi la cabluri invizibile, doldora de viaţa şi fericire şi nu ne cerea nimeni nimic în schimb.Când eram tineri ţineam mâna cu care mâncai, loveai ,iubeai , o ţineam strâns ca să nu temi.Tu aveai dreptul la lumea ta imaginară, nemărginită, plină de femei superbe,eu aveam voie să mă ascund după umbra lor , să scriu şi să zâmbec.Când eram tânără îmi doream să mor mai târziu, să fiu aruncată în cele patru colţuri ale lumii, dar inima să mi-o arunce în mare.Acum îmi doresc să mor în imaginaţia ta şi să îţi infectez creierul , să sustrag femeile frumoase din el şi să le înlocuiesc cu copile.

P.S. Nu mă tem de atingeri luciferice, de căutări frigide. Astăzi pasărea spin nu s-a sinucis dar s-a consumat cântând pentru ultima oară.
P.S.1: Femeia frumoasă şi-a închis sandalele şi dusă a fost, eu sunt încă aici.Deşi suntem bătrâni te întreb:"Cine am fost noi?"