Aştept numărătoarea inversă, aştept ceva ce nu va veni niciodată!

Am ajuns la marginea confuziei, a pierderii, oasele mi se sfărâmă, le simt cum trosnesc vag dar hotărât,  îmi sângerează încheieturile şi venele mă frig deşi sunt îngheţată. Nimic nu îmi poate îmblânzi tremurul, nimic! Îmi văd sfârşitul cu o claritate hipnotizantă, simplu, sinucigaş. Îmi luceşte cianura prin piele, îmi împânzeşte vederea, lacrimile se aruncă nebunesc spre iris , asemenea văduvelor negre. Mi se scurg pe braţele scheletice, devin o chestie stranie . Paralizată ,tremur!




Zâmbesc convenţional ca şi cum nu aş şti ce mă aşteaptă, trag cortina! A venit timpul să îmbătrânesc! Îmi sună vocile în timpan ca gongul condamnării finale, toate sunt la fel, atât de reci că îmi îngheaţă auzul. Nu pot articula, ochii îmi sunt pironiţi în vid, timpul se scurge în clepsidre,curge de la stânga la dreapta sau poate invers, nu pot să îmi amintesc.


Mă sperie simetrie în care mă aflu.Eu,spital şi cimitir.Ca un triunghi al bermudelor...Mi se zbat genele macabru şi simt dureri fulgerându-mi pupilele,fiecare nerv e ros de vietăţi necunoscute. În mine sălăşluieşte boala, o simt întrupată în mii de gargui. Aş avea nevoie de o perfuzie umplută ochi cu morfină, să mi se înlocuiască sângele cu acest drog , poate într-un final îmi va amortiza şi sentimentele.



Poate a venit vremea să îmi retrăiesc viaţa, să o retrăiesc cu mintea de acum şi cu pasiunea de atunci. Să mă reîncarnez într-un trup de femeie frumoasă, sofisticată şi tânără.Oricât am trişat şi oricât m-am scufundat în dureri , oricât am încercat să îmi confecţionez o nouă inimă, trecutul a rămas acelaşi.O aviditate catrastofală după viaţa pe care nu o voi avea niciodată.Călătoria asta s-ar putea prelungi din explozie în explozie, din boală în boală şi ar putea să nu ducă nicăieri.


Sunt plină de indispoziţii sentimentale, sunt plină de toată otrava lumii, sunt bolnavă de toate bolile care au existat vreodată.Pietrele de morâmânt şi crucile sunt murdar de albe ,lemnele cele mai scorojite dau cea mai mare senzaţie de viaţă , de trecere a timpului.Sunt toate îmbrăcate de sărbătoare ca şi cum marea trecere ar fi petrecerea anului, al fiecărui an...Mă sperie stabilitatea lor, fidelitatea înfiorătoare, felul în care stau neclintite ca o logodnă dintre viaţă şi moarte.

Palpită în mine ideea şocantă şi traumatizantă că nu o să te mai văd înainte să mor, nu o să te mai văd aşa cum o făceam înainte. În caz contrar o să mă prefac că sunt oarbă şi o să vin să îţi ating pentru ultima dată chipul , după care te voi trata ca pe un străin.

Am muşcat din toate merele pe care le-am avut la dispoziţie, nu am murit niciodată, am muşcat şi Pământul m-a ţinut în braţe şi mai strâns, nu m-a izgonit, ba chiar m-a privit în ochi şi mi-a spus că sunt cea mai mare păcătoasă.Cercurile lui Dante mă aşteaptă!

Durera asta infernală de oase nu îmi dă pace,cucerirea asta a nimicului mă îmbărbătează...Din suflet mi se aruncă aceleaşi rugi de fiecare dată urlate altfel..Cred că Dumnezeu mi-a răsturnat frica în paharele tuturor îngerilor şi tot i-a mai rămas , şi-a propus să îi îmbete cu eşecurile mele lamentabile, să îi manipuleze mai uşor.


Viul total l-am atins în ziua în care m-am născut, mă întreb când voi atinge voalul morţii.O simt în mine, simt această apropiere dintre noi şi parcă oaselor le e mai bine.Sunt faţă în faţă cu toate frustrările mele şi simt nevoia să le ucid cu sânge rece, să fie ăsta ultimul război, în numele celui mai absurd triumf. Să clipesc şi să cad, disproporţionată de durere, desfigurată de dor, distrusă de amprentele întipărite pe pielea mea rece.

Am fost încruntată chiar şi după ce am deschis cutia Pandorei, şi toate armele s-au lovit de inimă,scut inutil împotriva urii tare.Moartea e doar un pretext, cu atâtea vieţi nimeni nu o mai bagă în seamă, deja suntem prea mulţi şi cei de sus se tem că se va dezechilibra planeta.Mi-aş fi dorit să mai dăruiesc o viaţă dar se pare că cel mai uşor lucru de făcut e să o pierd.

Copilul din mine îmi primeşte istoria fără să clipească şi o învaţă pe dinafară ca şi cum va fi scos la lecţie, copilul din tine te învaţă să mă urăşti.Deşi muribundă, batjocorită până la final. O avalanşă de umbre coborâtă prea târziu îmi dăruieşte rădăcini otrăvite şi îmbibate în acid sulfuric, crezând că mă vor elibera de tine.Prea târziu...

De când nu mă mai mişc, apa nu mai poate potoli setea, focul nu mai poate arde, iar eu nu te mai pot iubi pe tine.

Înafară de durerile obişnuite, simt o înţepătură pregnantă , usturătoare între omoplaţi.Apoi mă dor aripile la care am renunţat,cum obişnuiesc să îi doară pe ciungi membrele pe care nu le mai au.

M-am calmat, mi-am amintit de noaptea în care mi-ai promis că nu îmi vei trăi moartea.


P.S: Omoară-mă,iartă-mă mi-e tot una!Azi am învăţat să supravieţuiesc!
P.S1:Azi am înşelat moartea şi Infernul mă întreb dacă în timp voi învăţa să te înşel pe tine?


Aimee

Comentarii

Zappy a spus…
Bună! Uite că revin :). Sper că nu te stresez...
Am citit comentariile de la postarea aceea, aştept adresa de e-mail.
ღAzucenaღ a spus…
Moartea e ceva inevitabil si vine cand vine,nu suport ideea de a imbatrani,mi se pare ingrozitor sa imbatranesti,dar inevitabil.O postare stranie,dar mi-a placut.
Unknown a spus…
De unde atâta tristeţe, suflete? E înspăimântător...
:(
coco a spus…
afara e soare...de ce esti trista ? :)
Sweet Lemon a spus…
Din pacate trecutul nu-l putem schimba, insa si viitorul ne va fi la fel de trist daca noi continuam sa traim in trecut si refuzam sa il uitam...
o scriere stăpânită de multe emoţii...
e normal să trăim şi aşa ceva!
Gabriela a spus…
Emotionanta postarea. Toate aceste sentimente traite cu maxima intensitate m`au captivat incat prin cuvintele tale, am reusit sa le simt fiecare emotie.
Imi place enorm de mult cum ai scris ! <3
LoStInDr3aMs a spus…
wow...m-ai lasat fara cuvinte...din pacate moartea e o certitudine...iar nasterea e primul pas spre moarte!

Postări populare de pe acest blog

Subtereanul despotic al iubirii

Iubesc orele

Totul e stelar,prietene!