Moarte,nemoarte, viu!

Ştiu că se poate muri..Mâinile mele tremură ca apa din paharul ce îl arunc spre tine!
Glasul mi se scurge ca într-un leşin, ochii tăi căprui îmi persistă în minte.
Înghit un pumn de somnifere şi nu mi se face somn...
Trăiesc tot mai puţin cu fiecare zi.
Liniile din palmă se îmulţesc simţitor şi te îndeamnă să citeşti moartea nu fericirea...
Pleoapele mi se zbat într-o durere ambiguă şi mă cufund într-o pierdere de memorie temporară, un blanc total...
Nu mai adun trecutul cu viitorul şi nu mai împart la doi , rezultat nu vei mai fi tu ,categoric!
Învelită în amintiri mă simt din nou iubită...
Îmi place să amestec sângele tău cu sângele meu şi apoi să înghit această poţiune magică, mă face să mă simt completă.
Îmi place gustul, mă îmbată....
Îţi tatuez cu vârful buzelor fluturi,pe spate , şi îi văd îndreptându-se sinucigaş spre gât, ei nu ştiu că la acea înălţime îi va lua ameţeala şi ţi se vor urca la cap!

Ştiu că pot muri...O dereglare în sistem, o mişcare neatentă a unui chirurg , un firicel de praf pus pe rană, un zâmbet de al tău, un şofer neatent, un fulger, tu, un criminal în serie ce caută o nouă victimă, o dragoste nocivă, ţigările , încălzirea globală, iluminatii, alte organizaţii secrete , teroriştii.
Accidentele surprind necunoscuţii asemenea iubirii.

Aş vrea să mă rătăcesc undeva unde nimeni nu ţine seama de trecut, să te privesc în ochi şi să mă înclin spre tine, să mă încurc în faldurile lungi, profunde şi fine ale unui rochii imaginare, rătăcind în alte epoci şi să îţi fur un zâmbet , să îţi provoc un râs isteric cu care chipul tău arogant şi superior nu ar fi obişnuit. Atunci m-aş condamna la moarte.

Am coşmaruri în care sunt înconjurată de poze vechi, alb-negru şi nu te regăsesc în niciuna. În vis sunetele se prelungesc în linişte şi mă dor ochii de atâtea lacrimi nenăscute ce se zbat dincolo de material şi imaterial.Şi atunci realizez că se poate muri. Şi am încredere că dincolo de moarte voi găsi şi mai mulă linişte iar în Infern voi vedea din nou chipul tău.
Dincolo de linşte trebuie să fie o linişte şi mai mare, ca o infinitate de instrumente cântând deodată, vibrând tăcere!

Când oamenii mor nu se clinteşte nimic, paşii îngroapă în continuare străzile şi nimeni nu se sfieşte să calce pe cadavre, zgomotos, ca şi cum cimentul ar fi o fiinţă răspunzătoare de toate. Să îl călcăm în picioare!

Când vor rămâne doar mişcări reci şi rigide voi şti că  pot muri...Am început să mă uit în oglindă şi să mă sperie chipul meu prea palid, şi colţurile buzelor ce se complac într-un surâs prea trist, dacă s-ar putea numi surâs.Eşti doar o fantasmă întipărită pe cortexul meu, am uitat de mult cine ai fost , nu ştiu cine eşti.


Mă arunc în cada cu apă rece pentru a-ţi anihila parfumul, ce miroase pregnant a moarte, defapt aşa îl percep revăzând cu pupilele memoriei clipele când mă strângeai la piept, mă condamnai defapt la moarte.

Deşi nu îmi mai amintesc nimic de tine nu te percep ca pe un necunoscut,ci ca pe o festă a minţii, a visului, o fisură ireală în materialitatea mea anostă, searbădă şi seacă, ceva viu în amorţeala lividă, morbidă în care se pierde fiinţa mea.Oare nu ar fi mai frumos să murim aşa, visând în eternitate,visând trecutul iar şi iar? Atunci m-aş sătura şi eu de tine şi aş muri de supra doză!
Mă detaşez de tot : de mirosuri, de gesturi, de ciocolată, de iubire. Cu greu mă detaşez de tine cum încearcă un pictor pasionat să îşi dezlipească retina de pe un peisaj cutremurător, dar le permit şi eu gândurilor să păstreze o tuşă a fiinţei tale deşi nu te mai cunosc.

Sunt în stare să iau Pământul în braţe şi să îl scutur de boală , să absorb toate relele cu trupul meu fragil, să fiu trântită, zguduită şi metamorfozată în suferinţe, poate pentru o secundă voi reuşi să nu mă mai gândesc la tine.

Nu mai există nimic împotriva morţii, doar liniștea intactă rămasă în urma liniştei de când a luat naştere Universul. Nu are destulă putere, după implozie e al naibii de fragilă şi nesonoră, încât se cutremură când îţi aude glasul chiar dacă nu i se adresează direct şi chiar dacă îl aude accidental.

Timpul se dilată şi moartea trece pe lângă mine, ignorând legile fizicii, se încrustează pe scoarţa copacului vieţii o sumedenie de simţuri şi nimic nu se mai conservă! Voi descoperi o nouă teorie a relativităţii  şi îţi voi strigă, dincolo de linişte, dincolo de timp: Oriunde ai fi , mor în privirea ta căpruie, niciodată nu eşti prea departe şi  azi te uit!

 Mi se juxtapun morţile cu zâmbetele tale şi îmi iau adio de la vară! Cinic , mă pierd prin timp cu răsuflarea tăiată! Închin cu toţi un pahar de otravă şi doar eu beau licoarea, dar nu mor, nici măcar nu ameţesc.Îmi dau seama că poezie e o altă faţadă a nebuniei , îmi afund pana în potir şi scriu cu sânge...Pahar după pahar , ne prăbuşim în spasme şi ne închinăm la zei necunoscuţi. După mult timp îmi zâmbeşti, eşti beat!

Dacă scap de asta aş vrea să mă îngroape în memoria ta, lumea e conectată la vena mea cavă, capilarele se sparg ocazional şi împrăştie veninul pe străzi, înecând liniştea.O umbră se aşează pe pieptul meu , unde se odihnesc bietele mele mâini,palmele mele împreunate asemenea unor aripi de corb, ultimul zbor...

Oricine poate muri, victoria materiei asupra vieţii e năucitoare..E ziua în care totul trece prin vertebre, suflet după suflet, e ziua când nu mai ştiu că te cunosc, nu mai ştiu să te fi cunoscut cândva...


De mâine în memorie vor fi resturi din ce am adorat cândva , asemenea unor morminte.De mâine mă voi învăţa să nu îmi mai plâng morţii şi ca la începutul omenirii mă voi complace în linişte.



P.S: Astăzi donez sânge, e încărcat de frustări şi de dor, nicio şansă de reacţii adverse durerea e accesibilă tuturor!
P.S1:Toţi murim până la urmă, din mine se scurge viul şi mă întreb ce mă voi face fără tine şi atunci îmi amintesc că te-am uitat.

Aimee

14 comentarii:

SimonaR. spunea...

Dans de imagini au fost cuvintele azi. Superb

Sweet Lemon spunea...

Ca de obicei, ceea ce-ai scris e mionunat! :)

Gabriela spunea...

Sinistru, dar totusi special. <3
Imi plac enorm expresiile, iar felul in care ai scris ma atrage.
Mirific:X

Deniza C. spunea...

E ca o "poţiune magică" creaţia asta, parcă mă îmbăt cu-ale tale cuvinte, parcă simt cum îmi joacă fluturii pe piele, sau e doar un fior... ce-mi face pielea de găină.
Eşti minunată!
:)

Deniza C. spunea...

dar totuşi cred că voiai să spui "pierdere de memorie temporară"... sau nu? vezi tu, poate am înţeles eu greşit :)

Prinţesa în bocanci spunea...

o sa vina vremea cand o sa locuim iar in pesteri.acea vreme e aceea cand nu o sa mai stim sa ascultam si sa fim intelesi

Ana-Maria spunea...

Vă mulţumesc enorm!

Ana-Maria spunea...

@ SimonaR. îţi mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut...

Ana-Maria spunea...

@Sweet Lemon mă bucur că îmi eşti ca de obicei aproape, te îmbrăţişez!

Ana-Maria spunea...

@ Gabriela auuu:x mulţumesc, apreciez enormcă ai trecut pe aici...

Ana-Maria spunea...

@ Deniza C. îţi mulţumesc pentru aprecieri şi da ai avut dreptate, mi-am corectat greşeala. Îţi mulţumesc!

Ana-Maria spunea...

@Prinţesa în bocanci câtă dreptate ai!

Bela spunea...

WAAAW...scrii genial, nici acum, dupa ce ti-am citit textul de 3 ori, nu mi-am revenit...e cu totul si cu totul extraordinar! Imi place mult cum scrii, chiar imi pare bine de tot ca am dat de tine, o sa-ti vizitez blogul, de multe ori-cu siguranta!:x:x:x:x

Nesuferita ` spunea...

Sfarsitul este de-a dreptul genial !! La fel ca si blogul tau .