Cine şi-ar dori să moară vara?
Afară miroase a vară...
Văd în toate viul şi mi se face dor îngrozitor de iarnă!
Aş apăsa pe acceleraţie şi aş lăsa anotimpurile să scâncească sub roţi, sub pământ....În seara asta mă las înebunită de vară..Nu ştiu când am atins această viteză dar e plăcut,adrenalina mi se zbate în sânge..Apoi groază, efervescentă teamă...mă ghemuiesc zgribulit sub aripa verii şi mi se face dor de tine!
Mai ştii când ţi-am promis că nu îţi voi trăi niciodată moartea?Naivitatea mea mă miră şi pe mine...
Mă simt paralizată...mii de cadre se derulează în faţa ochilor înspăimântaţi şi cât a trecut, o secundă?Viteza asta nu îmi face bine, de mult am pierdut controlul...îmi simt inima bătând în tâmple şi mi se face frică...
Orbecăiesc prin spaime şi în acest moment crucial frumuseţea ochilor mei nu mai impresionează pe nimeni! Cu strângere de inimă mă las purtată de viteză, pierd controlul cu totul!
Astăzi miroase a catastrofe şi a moarte dar cel mai pregnant miroase a vară!
Simt suflete apropiindu-se de mine,văd umbre, întrezăresc chipuri! Pe al tău de ce nu mi-l pot aminti?
De când nu mai eşti în fiecare zi ţi-am simţit moartea!
Strivesc orice linişte şi îmi permit luxul unui urlet...Mă zbat în tunelul ăsta obscur şi mă întreb unde a dispărut lumina...Corpul e singurul lucru care mă leagă de lumea asta..stratul nesemnificativ , firul fragil ce mă leagă de viaţă...
Te-aş strânge de mână dar te-am pierdut prin morminte şi chipul ţi l-am uitat demult!
Mă comport sinucigaş, prostesc poate, dar după mult timp mă simt aproape de tine!Număr secunde şi tac, am o coroană de pierdut, am de irosit o viaţă...
Delirant văd umbre născându-se din lumini şi buza de jos a început să-mi tremure!E de la viteză nu-ţi face griji!Milimetric al meu suflet se desprinde de trup şi nici nu mi-e frig şi nici nu mi-e frică!
De la moartea ta fiecare trecere a mea prin lume a sunat pământului a disperare...Am început să mă tem când vedeam palme cu linii frânte , m-am lăsat purtată de cercul neputinţei...
Înclin paharul de umbre , proaspăt născute, şi mă gândesc la tine. Şi am crezut atâta timp că voi îndura vitejeşte deslipirea oamenilor de pe al meu suflet nătâng, şi am crezut că nu mă va mai durea moartea oricărui străin, şi nu m-am gândit o clipă că cei îngropaţi vor lua o parte din ei cu mine!Mereu am fost naivă...
Ţin spatele drept, capul sus, clipesc elegant, îmi iau cărţile şi îi las să mă îngroape cu ele! De la acest corp nu îmi doresc nimic, i-l las verii va găsi ea ce să facă cu el... poate va găzdui fluturi în stomac, vara mereu m-a crezut naivă!
Rezonanţa suferinţei o simt în stern şi deabia mai pot suporta apăsarea grea a aerului pe claviculă..nu mă tem..încă nu s-a deschis cerul iar pământul e neclintit.. Nu clipesc...
De când nu mai eşti am crescut morţile la piept şi moarte mea îmi este indiferentă...Am încercat să reînsufleţesc suflete dar am eşuat...
Îmi amintesc cum corpul tău a coborât în gol,în pământ, îmi amintesc morţile luminilor şi naşterea umbrelor, îmi amintesc ţipetele ,îmi amintesc totul...După mult timp îmi amintesc chipul tău!
Atunci când ai murit tu miroasea a vară!
Şi dacă nu aş fi fost copil aş fi aprins o lumânare!
Comentarii
Desi e plina de tristete postarea ta, felul in care te-ai exprimat o face sa fie foarte frumoasa :x
@Laura: Într-adevăr am pierdut pe cineva drag acum mult timp.. şi după mult timp am avut puterea să scriu despre asta...
Dar de moarte e timp destul.
Cu drag, Lorelei.
Atat de profund!
@Anna.: Îţi mulţumesc!