Arta de a cădea, sublimul gest!

Şi  au murit atâţia oameni şi doar eu le-am simţit trecerea...Au trecut prin mine şi mi-au ciopârţit trăirile le-au luat iremediabil cu ei. Mă întreb cu ce voi rămâne în final.

Ei cad...cad cu toţi în jurul meu, se prăbuşesc în jocul ăsta murdar al lumii. Li se pierd sufletele în căderea asta elaborată, se rostogolesc şi se întind la picioarele celor Trei Graţii.. Ei cad mai departe şi îşi leagă de mine privirile, gesturile îşi lipesc frustrările de genele mele ! Am ajuns să văd numai dezastre şi durere în viaţa asta falsă. Mi-au sângerat ochii până ţi-am văzut sclipirea din ochi şi zâmbetul de pe buze...atunci am orbit!

Clădirile se prăbuşesc în jurul nostru şi lumea se clatină. De câteva nopţi visez canari morţi căzând peste tine. Simt că sunt copilul care nu plânge doar pentru că nu este nimeni aproape să îl vadă....m-am săturat de suferinţa asta ce mi s-a împregnat în vene, ce mi se zbate în aorte....vreau să o împart cu toată lumea, m-am săturat să mă lupt inutil şi fără rezultat cu ea, m-am săturat să pierd câte puţin din mine de fiecare dată când cad..

Eu cad mai altfel decât toţi ceilalţi, îmi place să simt plutirea să experimentez zborul chiar dacă aterizarea doare mai tare! Cad doar atunci când nu se uită nimeni, mă arunc în lipsurile astea apatice ale lumii te las să îmi întinzi mâna şi te ignor placid, mai bine ţi-ai termina ţigara şi m-ai lăsa să mor, moartea mea nu m-ar distruge decât pe mine!

Ne facem ghem în faţa fricilor noastre, ne ascundem după scuze inexistente, ne minţim şi ne înşelăm ca cei mai mari amatori şi cu toate astea cădem în plasă. Îmi strâng dorurile în palmă şi le las să se zdrobească de pământ, să se strecoare în epiderma fragilă a vieţii. Morţii îi va lipsi viaţa!

Toţi se zbat şi se aruncă în faţa vieţii, care ca un martor tăcut le zâmbeşte ironic îi priveşte în ochi ca pe cele mai neînsemnate particole ale Universului şi râde de decăderea lor.

Mă las pe braţele întunecate ale pierderii totale şi mă ascund după umbre şi gânduri mărunţite, nu trebuie să mă vadă nimeni! Ţin de mână copilul din mine şi îi ofer siguranţă, încredere nu îi voi dărui niciodată, nimeni nu mi-a oferit nici mie această deplină plăcere.

Eu cad armonios şi las copilul să uite morţile şi să îmi continuie existenţa inutilă. Trec din nou prin senzaţia că dacă aş putea avea din nou efemeritatea lui,  tot ce face el îmi doresc să fi făcut cu zece ani în urmă. E în stare să spună cuvântul pentru care m-aş întoarce în timp pentru a-l putea pronunţa, pentru a-l arunca în faţă iubirii. Trăiesc cu sentimentul că dacă aş avea ocazia să o fac aş avea puterea să zâmbesc iar. M-aş întoarce şi o mie de ani în urmă dacă aş avea ocazia să mă trezesc apoi aceeaşi persoană, acelaşi om nesemnificativ, dar fericit, deplin, împlinit. 

Secretul sunt căderile în epilepsie , calitatea de a reuşi să întorci timpul măcar atunci când visezi. Dacă ai ştii ce cuvinte arunc spre tine în vise, dacă ai ştii ce dureri îţi cad pe simţuri, ce frici îţi acaparează tresările.

Nu voi spune nimănui de cât de mult e nevoie să cazi  şi cât de tare trebuie să te cobori şi până unde trebuie să ajungi pentru a fi fericit, pentru a accepta existenţa duală a morţii şi pentru a avea capacitate de a zâmbi fie doar şi viselor!

Odată cu înţelegerea morţii vine desăvârşirea , vine primul sentiment de claritate, vine prima desăvârşire în autocunoaştere şi mai ales prima cădere.Eu am puterea să mă îmbătrânesc dar îmi e greu să mă ridic! Dezbrac căderile până la obsesii le înjunghii avânturile, le stopez scelerat şi aştept să mă omori!

Mintea mea e căzută total şi scânceşte surd, e ruptă , sfărâmiţată şi îndurerată ca un plâns..

Te dezbrac de simţuri până la obsesie şi las mintea să danseze sardonic cu tine măcar atât să fac după ce te-am lăsat de atâtea ori să cazi! Ţine cont, nu te ridic, nu o voi face niciodată!

Voi fi profetul pentru ultima dată, voi fi sufletul Satanei îţi vestesc coborârea, coborârea amândurora pentru că m-am hotărât să vin cu tine, să te urmez până şi în tenebre să te urăsc în paşi de dans până la final.

Durerea asta e sufletul petrecerii, iubirea asta insipdă mă doboară. Lipsa asta îmi conturează sufletul. Îngerii mă distrug şi râd în pumni, pulsul demonilor îmi zdrobeşte pulsul. Dincolo de coborâre, dincolo de noi, dincolo de Univers se frâng căderi libere, planeză dubios fluturi..

Căderea e dincolo de dezamăgire face pacturi inimaginabile şi surde cu echilibrul... relaţia lor îmi aminteşte de noi doi. Viaţa mea e neclintită şi face obsesii pentru moarte, doar buzele mele mai şoptesc ceva de neînţeles, neclar, îi şoptesc bestiei mele interioare, încearcă să mă facă să aleg căderea.

Nu încerc să îl simplific pe Dumnezeu , dar el nu a căzut după cruce,El şi-a legat disperat ultimele momente de lemn şi-a lipit trupul de înălţime dar noi cădem în fiecare zi de fiecare dată altfel în moduri diverse şi umilitoare...

Căderea mea se repetă la nesfârşit, nu voi afla niciodată de  încercarea ta eşuată de a mă prinde. Noi ne-am perfecţionat căderea am ajuns să o facem din ce în ce mai degradant, mai atâţător poate, poate viaţa ne va dori mai mult şi nu ne mai vai da drumul niciodată, dar sunt convinsă o face în nenumărate rânduri şi mă întreb când vom păşi în gol pentru ultima dată!

P.S: Tu m-ai ucis apoi ai şters mişeleşte cuţitul şi m-ai ucis din nou.Tu mi-ai privit căderea, m-ai prins şi apoi mi-ai dat drumul împingându-mă şi mai puternic!

8 comentarii:

Minnie spunea...

O nota de obtimism lpseste cu desavarsire! Vreau veselie.... vin sarbatorile! :)))

Lxi spunea...

Finalul incheie intr-un mod absolut superb tot acesta articol minunat.Am simtit tristete si durere in randurile tale si parca ma dor si pe mine aceste randuri...
Ma bucur ca ai revenit,sa sti ca postarile tale ma inspira si-mi plac intotdeauna!Te pupacesc!:*

Luli. spunea...

Intodeauna cand te citesc abia astept s-ajung la P.S.-uri :) Is ca ceva deserturi :P

Ofiredeneînteles spunea...

Imi place mult ce ai scris si ma regasesc destul de mult..

MiiutaChan spunea...

Foarte, foarte frumos. Felicitari, transmiti enorm prin aceasta postare.

Laura spunea...

Frumos, dar cam trist!

Ink spunea...

Nu e trist. E sentimentul pe care-l scrijeleste atat de fin prin cuvinte. Face ca durerea de a cadea sa fie o arta. Arta de a suporta si a indura din ce in ce mai mult.

Caci asta suntem noi, oamenii: cadem interminabil intr-un mare gol, unde viata ne da suturi si speram ca macar o data sa ne prinda.

Tadotakii. spunea...

Pozele sunt ca niste completari subtile a textului. Felicitari:)