Chinuiţi-i pe poeţi!

Suntem poeţi... Ce vă pasă vouă?Ne strângem cu deplin curaj creaţiile la piept, ne ascundem versurile pe sub piele ca să nu ni le poată lua, şi ne tatuăm pe suflet ultimele secunde de libertate.După aceea ne aruncăm în lume, suntem a tuturor şi în acelaşi, timp a nimănui !

Noi, poeţi excentrici, visători! Noi avem propria noastră lume!Ne rătăcim prin metafore , ne ascundem în vocale, alunecăm în spaţiile lăsate goale de răsuflarea pronunţiei.Suntem uneori atât de naivi , atât de copii!

Suntem bucuroşi că am creat versuri , când defapt versurile sunt cele care ne-au creat pe noi.

Şi suntem cu adevărat poeţi atunci când inimile ni se zbat în pagini, atunci când pleoapele ni se închid în scris , atunci când respiraţia nu mai există, oferindu-se pe deplin clipelor efemere de creaţie!Noi nu uităm... suntem fideli eternelor imagini şi ne rememorăm uitările, care mocnesc înăbuşit în noi...


Poeţii dau timp, acest deţinător infinit de viaţă încărcat de incertitudini.Ei îţi dau timp ei nu au nevoie de el, ei nu îşi numără ca tine bătăile de inimă. Poeţii au mereu puţin timp pentru că şi l-au împărţit în stânga şi dreapta. Puţin dar sublim , o creaţie ambiguă, un sentiment exuberant, o foaie , o literă, un scris, şi atât apoi te aşteaptă infinitul...

Poeţii dau viaţă, dau înţelepciune ce va rămâne pentru totdeauna cu tine, persistent , atâta timp cât exişti indiferent de modul în care 

îţi consumi viaţa. Ei îţi dau propria lor viaţă fără pic de teamă, fără pic de regret...O simţi? Ţi se lipeşte de epidermă! Poetul va rămâne mereu răstignit estetic, mai bine spus împregnat permanent în porii fiinţei tale! Nu te teme, nu te doare.... sacrificiul lui nu te doare!


Poeţii simt, şi simt mai complex decât oricine!Ei simt totul la puterea x : parfumul enigmatic al teilor, mângâierea subtilă a vântului , cântecul duios al mierlelor. Poeţii simt totul , nu doar esenţa... se zbat în melancolie , se îneacă în dureri care nu le aparţin! Fiindcă simt mai intens viaţa , poeţii simt mai acut spectrul sinistru al morţii, simt dureros orice pierdere a lumii... În sufletul poeţiilor e spitalul, ei nu cunosc suferinţa , o trăiesc!

Poeţii , aceşti donatori de suflete , sunt suma suferinţelor şi pe parcurs se transpun în pasiuni! Îşi strang din ce în ce mai tare la piept Bibilia, versul, nu mai e mult până li se va fura!

Voi poeţi muritori sunteţi neoameni!Nu muriţi , arta vă roagă! Vă va plânge cuvântul și vă vor plânge anii... De la oameni să nu așteptaţi nimic,ei se adună în teatru banal și murdar al vieţii,se ascund în cetatea insipidă şi imundă, Realitatea, lor nu le pasă!

Câtă risipă de materie ca să se nască Universul! Câtă risipă de energii pentru a se naşte Terra! Câtă risipă de găuri negre pentru a se naşte omul! Şi câtă risipă de singurătăţi pentru a se naşte poetul!

Și da, suntem poeţi ! Ce vă pasă vouă?  


P.S. De câte ori am încercat să fiu poetă am ajuns la o concluzie înfiorătoare. În loc de cerneală mâinile îmi erau pătate de sânge!

7 comentarii:

vioreld spunea...

Ai scris minunat. Ai perfecta dreptate... Mi-a placut enorm , enorm , enorm de mult. Iti doresc tot binele din lume si sa ai succes in a ta viata .

Tibi spunea...

Frumos, foarte frumos. Pacat ca nu mai aprecieaza prea multa lume literatura...

Laura spunea...

Imi place foarte mult aceasta postare!

Surasdeamagire. spunea...

Imi place cum scrii :D

Ghost Painter spunea...

"Suntem bucuroşi că am creat versuri , când defapt versurile sunt cele care ne-au creat pe noi." - Perfect, doar perfect :x

Mi-a fost dor de scrierile tale.

andrei.csb spunea...

Da:) Voi poetii! Superb:X

©Ramonaa ‹з spunea...

Ai un super blog >:D<. Abea astept sa-l citesc in intregime :*