...atunci SCRIU...

Plec. G. nu bănuieşte nimic şi nu o va face niciodată. Îmi vine să îi urlu că aici nu este locul meu şi tot ce crede el că este  lumea este defapt doar un spaţiu ticsit de oameni insipizi şi impersonali,  fascinaţi de sclipirea falsă şi trivială a cărnii, de  însufleţire artificială, şi care caută cu obsesia consumatorilor de droguri cu totul altceva decât suflete, care se lamentează la câteva cuvinte ieftine şi la gesturi care se vor inteligente.  Toate eforturile mele de a intra în lumea lui s-au lovit ca valurile de stânci. Se speriau, se loveau, se sfârşeau şi reveneau neputinciose pentru a relua acelaşi curs. Urlă în mine neputinţa valurilor de a învinge stânca! Devin isterică şi îmi vine să îmi sparg viaţa ca pe un pahar gol şi mă uit în ochii lui G. . Nu i-a plăcut niciodată să adune cioburile pentru că a considerat că nimic nu mai poate fi la fel, ce s-a spart , s-a spart. Dacă aş vorbi cu el despre moarte ar fi ca şi cum i-aş vorbi despre o uşă înţepenită, mă strădui