Rid 2
Metronomul acestui cotidian de neînvins ucide lent oraşul Trăiesc cu teamă momentul în care te povestesc, mă tem să nu dispari Şi obişnuiesc să scriu şi mă tem să nu te pierd în cuvintele astea fără limită! Îmi pierd dimineţi căţărată pe metereze clipei şi invit la dans toţi necunoscuţii. Voiam să te simt cu acei nervi subtili ai oraşului Să te caut dimineţi la rând, matinal, pe străzie plăcut vernisate În fiecare dimineaţă. şi ştiam că nu e unul dintre lucrurile Pe care le-aş fi putut consuma până la capăt Ţi-aş da din sângele meu să scrii primul poem, să îi alungi teama ca unei umbre lipite de talpă Am scrie şi am merge pe jos şi de atâta mers ne-am încleştat gândurile în tăceri Şi ne-am închis într-un cocon de mătase care va fi închis într-o scoică şi va fi plăcut! Te simt pe aproape când ies dimineaţa afară, când plec de acasă şi când mă întorc Te simt într-un mod ciudat în aerul delicat al oraşului Şi ştiu că e acelaşi pe care îl respirăm amândoi Şi mă bucur că