...atunci SCRIU...

Când eram tineri obişnuiam să ne distrăm. Tu dansai pe umerii munţilor iar eu băteam ritmul cu vârful degetelor pe umerii tăi, în spatele nostru dansa regatul nostru fără hotare, prin simpla tresărire a naturii. Atunci eram bogaţi, aveam atâta fericire de am fi împărţit-o cu toată lumea, de am fi dat-o cu dărnicie în stânga şi în dreaptă trăind veşnic cu iluzia că nu se va termina niciodată, că ne va alimenta veşnic. Mai ţii minte ce mult ne iubea pasărea spin? Ne cânta până la epuizare, iar noi îi dădeam un spin pentru fiecare tril, îi ofeream scăparea , părea fericită, iar în extazul morţii , în timpul celei mai năucitoare agonii ne mai lua câte o inimă. Atunci nu ne păsa, aveam atât de multe!Eram atât de tineri şi învăţam că împlinirea se câştigă în urma celui mai mare sacrificiu. Defapt eram atât de tineri şi nu învăţam nimic... Mai ţii minte ce uşor era şi cât de puţin ne temeam atunci, era suficent să mă strângi cu putere de mână. Nu mă mai înspăimânta nici urcuşul, nici în

Am ajuns la marginea confuziei, a pierderii, oasele mi se sfărâmă, le simt cum trosnesc vag dar hotărât,  îmi sângerează încheieturile şi venele mă frig deşi sunt îngheţată. Nimic nu îmi poate îmblânzi tremurul, nimic! Îmi văd sfârşitul cu o claritate hipnotizantă, simplu, sinucigaş. Îmi luceşte cianura prin piele, îmi împânzeşte vederea, lacrimile se aruncă nebunesc spre iris , asemenea văduvelor negre. Mi se scurg pe braţele scheletice, devin o chestie stranie . Paralizată ,tremur! Zâmbesc convenţional ca şi cum nu aş şti ce mă aşteaptă, trag cortina! A venit timpul să îmbătrânesc! Îmi sună vocile în timpan ca gongul condamnării finale, toate sunt la fel, atât de reci că îmi îngheaţă auzul. Nu pot articula, ochii îmi sunt pironiţi în vid, timpul se scurge în clepsidre,curge de la stânga la dreapta sau poate invers, nu pot să îmi amintesc. Mă sperie simetrie în care mă aflu.Eu,spital şi cimitir.Ca un triunghi al bermudelor...Mi se zbat genele macabru şi simt dureri fulgerându