Subtereanul despotic al iubirii
Să ne adăpostim în peşteri , să ne ascundem efemer de vară. Verdele ochilor mi se prelinge pe fresce.Îmi îndrept spatele şi te privesc în ochi.De mult nu m-am mai simţit atât de copil, hoinărind derutant printe stalagmite. Mi se zbat umbre în priviri şi răcoarea peşterii mi se întinde la picioare şi delicat , cu măiestrie îmi zâmbeşte sardonic, îmi aruncă draconic, în faţă condamnarea verii. Mă clatin ca o tragică regină condamnată de popor. În sânge simt trecutul mişcându-se ritmic asemenea celei de a doua inimi. Spaţiul mă eliberează de toate.Nu mai există nici clipire, nici durere,niciun zbucium ,nici măcar o schiţare de refuz împotriva pierderii sinelui în Univers. Mi-e frică să nu mă trădeze ochii, ei au fost mereu feriga slabă a simţurilor mele, îmi ascund privirile departe în întuneric, îi las să fie ai altcuiva, poate a mimului nebun ce sălăzluieşte în mine.Îmi las mintea să se înece în deliruli chinuitoare. Îmi ucid trupul în văzul disperat al speleotemelor